joi, 24 aprilie 2014

Joyeux anniversaire!


Joyeux anniversaire! 
 
Jean Paul-Gaultier s-a născut la 24 aprilie 1952 în Arcueil, Val-de-Marne, Franţa. Este printre cei mai celebri şi controversaţi designeri francezi din lume.
Încă de mic copil, acesta şi-a manifestat pasiunea pentru desen şi pentru haine, înlocuind timpul ce trebuia să-l petreacă la şcoală cu timpul petrecut alături de bunica lui,  acasă. Cei doi desenau zeci de schiţe pentru viitoarele haine ale sale de haute-couture. Familia sa a fost unul dintre cei mai importanţi factori în cultivarea pasiunii sale pentru designul hainelor.


Astfel, în 1970, când Jean Paul a împlinit vârsta de 18 ani, s-a angajat cu jumătate de normă la faimosul creator de modă francez Pierre Cardin. Din păcate, după o scurtă perioadă de timp,
este concediat din cauza excesului de personal.






Deşi profund dezamăgit, Jean Paul nu se dă bătut şi îşi încearcă norocul şi în altă parte. A lucrat timp de doi ani la casele de modă ale lui Jacques Esterel şi Jean Patou. După tot acest timp, reuşeşte să se întoarcă la casa Pierre Cardin în 1974, unde începe să lucreze ca designer în Filipine. Creaţiile sale erau destinate exclusiv pieţei din Statele Unite ale Americii.



Debutul său ca designer autonom şi-l face în anul 1975, prezentându-şi prima sa colecţie. A fost ajutat foarte mult în acest sens de către Francis Menunge.
Designerul a reuşit să facă o mare vâlvă în anii ’80 atunci când a creat vestitele corsete pentru turneul „Blond Ambition Tour” al Madonnei. Reuşeşte încă o dată în 1988 să spargă clişeele modei când inventează fusta pentru bărbaţi. Peste zece ani i se împlineşte un vechi vis :  acela de a prezenta o creaţie haute-couture.


În prezent, Jean Paul-Gaultier este designerul Casei Hermes. În 1999, vestita casă de modă a investit în el 15 milioane de dolari, iar în anul 2003 acesta a preluat postul de designer-şef al casei.
Este unul dintre designerii preferaţi ai vedetelor, iar printre clientele şi prietenele sale de suflet se numără Madonna, Juliette Binoche, Catherine Deneuve şi Trudie Styler. În 2003, când Nicole Kidman a obţinut Oscarul pentru cea mai bună actriţă într-un rol principal, a urcat pe scenă îmbrăcată într-o rochie neagră purtând semnătura Jean Paul-Gaultier.

 

Parfumuri


Gaultier este cunoscut şi pentru o linie de parfumuri foarte populară. În anul 1993 apare primul parfum intitulat Classique, iar parfumul Le Male ajunge să fie nr.1 în Europa.
-  în anul 2000 apare un parfum dedicat femeilor Fragile
-  în anul 2005 este lansat parfumul Unisex
-  în anul 2007 lansează un parfum pentru bărbați Fleur du Male
-  ultimul parfum este dedicat tot femeilor - Madame.











 















miercuri, 23 aprilie 2014

Gânduri de seară.............


N-ai lăuda de n-ai şti să blestemi,
Surâd numai acei care suspină,
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
Cu mâna ta n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după frânturi de rai
De n-ai purta un ciob de iad în tine.

Că nu te-nalţi din praf dacă nu cazi
Cu fruntea jos, în pulberea amară,
Şi dacă-nvii în cântecul de azi
E că mureai în lacrima de-aseară. (Radu Gyr)


Încrederea este pentru cei săraci!


Încrederea este moneda de schimb pentru speranţa românului de rînd. O dată la patru ani, cursul acesteia creşte vertiginos, înainte de scrutinul electoral, şi scade abrupt, odată cu îndepărtarea de momentul desemnării guvernului. Din perspectiva evoluţiei încrederii de care se bucură, Guvernul Ponta face excepţie de la regulă. Pentru mine nu există Guvernul Ponta 1, 2, 3 sau cîte or mai fi (dacă or mai fi, de vreme ce titularul se pregăteşte de prezidenţiale). Există doar un singur Guvern Ponta, beneficiarul unei imunităţi crescute la atenuarea încrederii votanţilor. Alegerile din decembrie 2012 au prins Guvernul Ponta în funcţie, deja de opt luni, iar alegerile prezidenţiale din 2014 îl găsesc în poziţia de invidiat (politic) de a-şi conserva procentul de încredere cîştigător.
Cum reuşeşte această performanţă? Simplu. Dînd din ceea ce nu are! Adică ceea ce face de la momentul învestirii, în luna mai 2012.
Pentru cine nu îşi pune problema că un guvern nu produce bani şi, ca să-i dea trebuie să ia de la cineva (sau de undeva), încrederea nu poate fi erodată.

Adăugînd amnezia funciară a românului la reţeta succesului politic, Guvernul Ponta a marşat fără reţinere la varianta de creştere rapidă şi facilă a veniturilor statului prin majorarea accizelor la carburanţi (cu acordul FMI-ului, acest paravan ideal pentru lăcomia guvernanţilor, indiferent de titulatură, dar hulit, pe rînd, de cei aflaţi în opoziţie). Teoria spune că, dacă ai suficientă putere de a da, ai şi suficientă putere pentru a lua. Iar guvernul aşa procedează. Faptul că ia discreţionar şi dă la fel nu se vede în nici un sondaj de opinie. Se regăseşte într-un indicator de performanţă al ANAF pe care premierul se tot străduie să-l bage sub preş: veniturile statului. La încasări de 32% din PIB, deficitul bugetar se încăpăţînează să fie, anual, cu două miliarde de euro mai mic decît cheltuielile antamate la fiecare nouă proiecţie bugetară.

Reîntregiri de salarii la stat şi pensii, plus indexări, premianţi întîi la creştrea PIB în Europa, explozie a exporturilor şi a producţiei agricole, dublarea sumelor atrase din fondurile europene, inflaţie minimă record, presiune pe scăderea dobînzilor bancare etc. Prea multe lucruri bune li se întîmplă României şi românilor, pentru a mai discuta despre contradicţii – cum ar fi scăderea consumului. Darămite să mai fie readuse pe tapet subiectele: clientelism, corupţie, furt, risipă şi altele din categoria celor ce periclitează ţintele de deficit bugetar şi diluează ponderea veniturilor colectate în PIB.

Se mai întîmplă, însă, ca mici accidente să mai deturneze opinia publică de la imaginea pe care i-o proiectează guvernul. Din cînd în cînd, apare un neofit în chestiuni de gospodărire bugetară şi face greşeli de exprimare traduse, ulterior, de premier. Un exemplu a fost dat de consiliera ajunsă ministrul Finanţelor, după ce aceasta s-a confruntat cu incapacitatea românilor de a-şi plăti taxele. A publicat chiar şi un text moralizator despre evaziunea din piaţa imobiliară, la care a fost martor involuntar. Povestea specialistei care a găsit explicaţia găurilor negre din Buget abia după ce Guvernul i-a promis că îi decontează chiria a stîrnit deopotrivă admiraţie şi dezaprobare. Cei ce au admirat-o au şi promovat-o. Dar butada „Românii nu scapă de moarte, dar cu siguranţă scapă de impozite“ va face în mod cert o carieră mai lungă decît a absolventei de Harvard hotărîtă să seducă evazionistul român cu lecţii pilduitoare.

Prea uşor, românii sînt consideraţi evazionişti. Prea uşor, sînt catalogaţi drept leneşi şi neproductivi. Prea uşor, românii vorbesc despre români ca despre o subspecie: „Românii fac aia, românii dreg ailaltă…“
Românii au făcut ceea ce au (mai) avut de făcut! Şi-au dezvoltat capacitatea de a se adapta condiţiilor. Neîncrederea în administrarea banului public de către aleşi este „taxată“ prin neplata dărilor către stat. De undeva trebuie recuperată „atenţia“ dată doctorului, profesorului, poliţistului, inspectorului fiscal sau oricărui bugetar ce se consideră, la rîndul său, îndreptăţit să ceară sau să accepte şpagă!
Cînd evaziunea fiscală va fi privită şi ca un indicator al încrederii omului de rînd în clasa politică este posibil să se restructureze şi actul de guvernare. Atunci vor putea fi dezvoltate şi politici fiscale de tipul „carrot and stick“.

România evoluează în afara teoriilor economice, fie ele şi de la jumătatea veacului trecut. Deocamdată, principiul după care funcţionează Guvernul Ponta (fără a reprezenta vreo particularitate în materie de guvernare, din 1990 încoace) este cel enunţat cu mai bine de un secol în urmă, de un scriitor, şi nu de un economist. Mark Twain spunea: „We have the best government that money can buy.“ Iar asta o ştiu cel mai bine cei ce nu îşi permit să aibă „încredere“ pentru că ei trăiesc din „certitudini“.  Încrederea este pentru săraci!....

autor : George Vulcănescu jurnalist economic
sursa : dilemaveche.ro

marți, 22 aprilie 2014

Gânduri de seară........


Atât de rar vedem în jur ochi strălucind curat,
Acum când totul e să iei, să n-ai nimic de dat.
În tot mai greu loveşti s-aduni averi fără egal,
Cum să mai credem în poveşti când totu-i pe cântar?

Ce vilă ai, ce bani produci, e tot ce ne-a rămas!
Priveşti în urmă să-nţelegi, să ştii care-a fost primul pas..
Ochii ei mari râdeau plângând, ce bine-ţi aminteşti,
Dar nu mai ştii de ce-a plecat, nu ştiiiii de ce te fereşti.



Tot alergând după averi ne rătăcim de tot.
Pustii, prea singuri şi străini de noi, ne învârtim în loc.
Renunţi mereu, te-ascunzi mereu de tot ce-ai vrea să fii,
Murind ajungem oameni mari, fără a fi fost copii.


În care vis te-ai rătăcit? Care dorinţă ţi s-a împlinit?
Tot alergând după averi ne rătăcim de tot...
Pustii, prea singuri şi străini de noi, ne învârtim în loc.
Te-ntrebi mereu unde-ai greşit pe drumul ce-ai ales
Şi-ajungi bătrân şi vezi plângând că n-ai avut vreun sens....


„Golaniada”


Manifestațiile din Piața Universității sau "Golaniada" sunt evenimentele de masă petrecute în Piața Universității din București între 22 aprilie și 15 iunie 1990. Inițiate din pricina nemulțumirii generale cu privire la evoluția vieții politice din România post-decembristă, protestele vor fi oprite prin aducerea muncitorilor din mine în capitală pentru a-i forța pe participanți să renunțe. Manifestațiile au fost supranumite „Golaniada”, titlu provenind din apelativul „golan”, folosit îndeosebi de către președintele Ion Iliescu cu referire la protestatari.


Data de 22 aprilie 1990 este considerată prima zi a celei mai mari demonstrații anticomuniste din perioada post-decembristă. Din acea zi, Piața Universității, zonă centrală a Bucureștiului a fost declarată “Zonă liberă de neo-comunism”. O mână de oameni au blocat pe 22 aprilie 1990 Piața Universității, declanșând un fenomen considerat ca fiind cea mai amplă și spectaculoasă mișcare socială din perioada de tranziție postdecembristă a României.

În zilele care au urmat ocupării Pieței Universității, mii de oameni demonstrau zilnic convinși de faptul că cei care preluaseră puterea mimau democrația, iar după revoluție nu se făcuse decât o rotație a cadrelor comuniste și securiste. Iliescu se înconjurase cu reprezentanți ai fostei nomenclaturi și în afara câtorva măsuri populiste luate de ochii lumii nu se făcea nimic. În schimb, începuse prigoana opozanților lui Iliescu, se făceau arestări ilegale, erau expulzați cetățeni români care participau la demonstrațiile anti-FSN, Regele Mihai fusese împiedicat să intre în țară și posturile naționale de televiziune și radio erau folosit exclusiv în interesul Puterii neocomuniste al cărei exponent era Ion Iliescu. Cea mai mare manifestație -maraton, anticomunistă, a început la data de 22 aprilie 1990 și a încetat în același an, în ziua de 13 iunie ca urmare a intervenției violente a minerilor și forțelor de ordine. În noaptea de 13-14 iunie, în Capitală, a avut loc un veritabil război urban soldat cu morți și răniți prin împușcare.


Drept rezultat al discursului susținut în Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (CPUN) a lui Ion Iliescu, care a calificat drept „huligani” și „golani” demonstranții de la Universitate, în piață au început să vină din ce în ce mai mulți oameni. Pe fațada Universității au fost postate portrete ale lui Mihai Eminescu și afișe, printre care unul cu punctul 8 al Proclamației de la Timișoara. Pe zidurile Facultății de Arhitectură a fost întinsă o pancartă imensă: „Facultate de golani”. Manifestanții scandau: „Nu suntem partide!” și „Suntem golani!”. Cuiva i-a venit ideea de a scrie „golan” pe un cartonaș pe care l-a prins pe piept, ca pe o insignă. A fost suficient ca gestul să fie copiat de toți cei din jur. Mii de oameni și-au creat astfel de insigne. Insulta adresată manifestanților de Ion Iliescu a devenit simbolul luptătorului anticomunist, al militantului pentru democrație, intrând astfel în legendă. S-au format chiar „categorii” de golani: „golan de bine”, „golan de bună-credință”, „golan titrat", „golan elev”, „mini-golan”, „golan muncitor”, „golan arestat”, „golan alergic la roșu”, „golan cu două doctorate”, „golan meditator de feseniști”, „golan cu opinii”, „mamă de golan” ș.a.

Din prima zi a manifestației-maraton din Piața Universității și până la finalul acesteia, ca urmare a intervenției în forță a autorităților, sute de mii de persoane au tranzitat zona declarată „liberă de neocomunism - kilometrul zero al democrației”. Peste o mie de persoane, studenți, intelectuali, reprezentanți ai societății civile, protestatari, lideri ai organizațiilor neguvernamentale, muncitori, militari etc., au avut posibilitatea să se exprime neîngrădit de la balconul Universității, transformat într-o veritabilă tribuna a democrației.
Aceasta decizie luată de Liga Studenților din Universitate a marcat începutul a ceea ce se va numi „Fenomenul Piața Universității”. Studenții de la universitățile bucureștene, dar și reprezentanții altor centre universitare au râmas alături de manifestanții de la Universitate, susținând protestele opozanților lui Iliescu și ai FSN-ului până la data de 24 mai 1990. Aplicarea punctului 8 din Proclamația de la Timișoara, desființarea Decretului 473 care subordona Televiziunea națională conducerii de partid și de stat, epurarea guvernului de nomenclaturiști, amânarea alegerilor, judecarea vinovaților de crimele din decembrie 1989 au fost doar câteva din revendicarile susținute de cei care au manifestat în Piața Universității.................

duminică, 20 aprilie 2014

Gânduri de seară........


Desigur, primăvara mi-a ţâşnit din tâmple.
De umbre, umerii îmi şiroiesc, tăcut,
prea bine mi-e şi nu mă mai pot rumpe
de aerul rotund ce m-a-ncăput.

E-ntâia oară când rămân fără de viaţă,
de primăvară-ncercuit cu frânghii,
până miresmele îmi dau un pumn în faţă,
trezindu-mă, le-adulmec şi le mângâi.

Şi mor a doua oară, când îmi taie chipul
pala de raze atârnând de crengi
şi iar mi se roteşte-n păsări timpul,
când pasul tău răsună pe sub crengi.




Cu văzu-nchis, simt cum îmi bat peste sprâncene
imaginile tale, clinchetând.
Mor sacadat şi reînviu din vreme-n vreme,
de-otrava morţii sufletu-mi eliberând.

O, primăvara flăcări roşii-nalţă.
Pe rugul lor mi-e sufletul întins
până miresmele îmi dau un pumn în faţă,
şi mă trezesc, şi-nving şi sunt învins. (Nichita Stănescu)

A SPURCAT PALATUL VICTORIA & Tiberiu Vanca

A SPURCAT PALATUL
VICTORIA
Personajul de care ne vom ocupa îndeplineşte vremelnic funcţia de prim-ministru al Guvernului României şi răspunde la patronimicul Ponta iar la individualizarea se află sub o asociere de prenume, respectiv Victor-Viorel. Autor de acte antisociale din seria cărora amintim, la început, plagiatul. Este o persoană ce a dorit să se acopere cu o distincţie de cercetător ştiinţific, respectiv să-şi anexeze identităţii un titlu doctoral. Dar cum îi lipsea capacitatea intelectuală pentru a accede în numita breaslă şi-a căutat un mentor doctoral o persoană, aflată, multă vreme, în gura presei pe tema orientării sexuale, acuze ce au curs liniar, fără ca cel acuzat să se socotească calomniat să cheme la răspundere autorii acestor semnalări. Ne referim la premierul corupt, aflat astăzi în recluziune pentru actele antisociale comise în timpul mandatului. V.V. în anii în care persoana la care am făcut referire s-a aflat în Palatul Victoria, a fost nu numai apropiat al acestuia cât a fost lansat de acesta în politica mare, Şef al Corpului de Control al Primului Ministru, şi un portofoliu de ministru însărcinat cu parlamentul. Prins asupra furtului intelectual de proporţii, peste o sută de pagini dintr-o monografie de autor în înseilarea unei teze doctorale, precum şi în redactarea unei monografii, pretins ştiinţifice, V.V.P. nu a roşit şi nu a luat nici una din măsurile ce se impuneau în astfel de „incidente”, respectiv renunţarea la titlul doctoral de referinţă şi demisia din demnitatea de prim ministru, demnitate exercitată în momentul în care furtul intelectual a devenit public. Cu sprijinul unor miniştrii obedienţi, Liviu Pop şi Ecaterina Andronescu, care i-au spălat putreziciunea morală şi-a continuat mandatul public persiflându-i pe cei ce îndrăzneau să facă referiri la furtul comis. Aidoma mentorului său care aşa cum am arătat nu şi-a apărat reputaţia, nici V.V. P. n-a făcut demersurile de tragere la răspundere a celor care au propus opiniei publice faptele sale.
De dată recentă procurorii anticorupţie instrumentând urmărirea penală împotriva unuia din baronii PSD, respectiv, Adrian Duicu, zis Joni Gazolină poreclă ce viza activitatea acestuia ca contrabandist de produse petroliere, post factum stării de încălcare amintită, persoana, membru activ al PSD, urcă pe scara ierarhică a partidului condus de V.V.P., până la demnitatea de vicepreşedinte al partidului, intrând în iubirea prim-ministrului până la a fi prezentat în adunările publice la care acesta participa în calitatea sa de şef al partidului, sub aplauzele mulţimii, îl dezmierda, pe emancipatul fost contrabandist, printr-o adresarea familiară, ca între cei apropiaţi „în cuget şi-n simţiri”, „Adi”. Şi pentru că Adi era şi un „pupincurist harnic”, partidul garantând pentru „sănătatea sa morală” îl nominalizează candidat în alegerile locale pentru funcţia de Preşedinte al Consiliului Judeţean Mehedinţi, mai mult partidul îşi mobilizează forţele din judeţ şi persoana, supra compromisă, adjudecă funcţia şi de la înălţimea acesteia pune în operă acte antisociale înseriate , în sensul că prin societăţile sale comerciale absoarbe fonduri importante din bugetul judeţului fără însă a se opri aici. Având şi calitatea, importantă de vicepreşedinte al PSD (central) se socoteşte legitimat în a-şi implanta oamenii în organele centrale ale puterii, printre care, în tema noastră, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Ministerului Public, iar pentru că o astfel de operaţie nu se putea realiza decât cu preţul unui trafic de influenţă la cel mai înalt nivel, a purces la Palatul Victoria. Se îmbrăţişează cu „naşul” care bucuros că a venit Adi Mehedinţeanul îl primeşte, îi „provoacă” o îmbrăţişare „prim-ministerială” şi evident, sub povara emoţiilor că-şi vede un colaborator atât de drag, îl întreabă „Cu ce treburi Adi?” Iar Adi, îi spune că vrea o vorbă bună pentru promovarea unui şobolan local, îl numim pe un oarecare, şef al Inspectoratului Judeţean de Poliţie, pe nume, Ponea, într-o funcţie de director în Inspectoratul General al Poliţiei, şi pe consoarta acestuia tot, Ponea, într-o funcţie de conducere la Direcţia Naţională Anticorupţie sau Parchetul General. Receptiv, pruncul teribil al politicii româneşti, V.V.P., a bătut din călcâie şi cu forţa sa prim ministerială, a glăsuit: „Rezon” (le are pe astea din comediile caragielene!), aşteaptă în birou la Stoica că o să-l sun pe Tobă (n.n. comandantul Inspectoratului General al Poliţiei) să dea o fugă până aici, şi bătându-l pe umăr l-a asigurat „O să vă înţelegeţi!” Cu adevărat Adi Mehedinţeanul n-a trebuit să aştepte mult şi demnitarul Tobă şi-a făcut prezenţa. Aflat într-un loc într-atât de select generalul după ce a aflat din gura petentului, cât de „măruntă-i este cererea”, a bătut, la rându-i, din călcâie şi a spus „Rezon!”. Şi astfel s-a comis un trafic de influenţă, demn de a fi înscris cartea cu tâmpeniile prepuşilor democraţiei originale pe care tocmai o traversăm, carte în paginile căreia V.V.P. ocupă , nu se putea altfel, un loc fruntaş.
Numai că mârşăvia al cărui autor este Adrian Duicu şi complice Victor Viorel Ponta, a ajuns şi în urechile procurorilor anticorupţie care se autosesizează, îi ia pe sus pe Duicu pe Ponea , pe un oarecare Rădulescu şi alţii, îi cazează pentru 29 de zile la loc răcoros, că de, vine vara şi va fi căldură mare. Cât despre V.V. P., până în prezent „ioc” privitor la măsurile represive, semn că procurorii anticorupţie, din când în când mai fac şi ei politici de „favorizare a infractorilor”, pentru că numai aşa se poate înţelege de ce pe „Viptor-Viorel_ întârzie să-l lege.
Numai că lui Victor Viorel i-a intrat frica în sânge şi cu mintea lui nerodnică a ajuns la concluzia că Palatul Victoria nu este sigur pentru politicile lui de susţinere a baronilor locali, cei care l-au năimit în funcţia de prim ministru la contraprestaţia de a-i susţine necondiţionat, cu toate puterile şi indiferent de riscuri, drept care a luat măsura de a-şi strămuta cabinetul prim-ministerial în clădirea Ministerului de Apărare. Când această „năzbătie” demnă numai de mintea prea fragilă al unui prunc neterminat întru bărbăţie, a ajuns la urechile opiniei publice, scandalul a luat proporţii atât pe canalul Adi Mehedinţeanul şi consorţii întru rele, cât şi pe cel al prestaţiilor prim ministeriale. Strâns cu uşa de hohotul ce nu mai contenea „Viptor”-Viorel, s-a simţit dator să cuvânteze şi iată ce „rara avis” i-a ieşit pe gură: „Am vrut să dovedesc că nu am nimic de ascuns!”
Păi! Viptoraş tată! Prin mişcarea cu strămutarea cabinetului prim –ministerial din Palatul Victoria, în buncărele Ministerului Apărării, ai dovedit exact contrariul şi anume că:
În Palatul Victoria nu mai ai siguranţa de care în mod presant ai nevoie să duci la bun sfârşit politicile (n.n. zise: fapte antisociale) impuse de către cei ce te-au năimit în funcţia de Preşedinte de Partid, răufăcătorii numiţi”baroni locali”, care au cam început să fie săltaţi. Cei ce prin prezenţa Domniei Tale în scaun prim ministerial au crezut că s-a implementat câmp pentru producerea faptelor antisociale atât de necesare nevoilor baronatului.
Ai ales Ministerul Apărării pentru că unitate militară fiind, este suficient de bine securizată astfel că urechile lungi ale DNA-ului să nu mai poată absorbi, ce altceva, decât sunetele, ce se produc în câmpul de muncă al Domniei Tale , nu cele ce privesc treburile statului, că pe astea le-ai cam dat …! cât şuietele cu mai marii „Măriei Tale!” baronii, cei al căror „Băiat de mingi ai devenit.”
Dacă ai fi vrut cu adevărat să dovedeşti că nu ai nimic de ascuns ai fi închiriat un stand în Piaţa, să zicem, Matache, ţi-ai fi instalat acolo masa prim ministerială şi ai fi operat transparent, pentru nevoile patriei, şi nu a baronilor.
Până una alta a-i reuşit o performanţă unică în Istoria României, „A-i spurcat Palatul Victoria”, locul de unde au edictat acte întru creşterea României Brătenii; Iuliu Maniu; Nicolae Iorga şi ceilalţi mari oameni de stat, să ne gândim doar la cei dintre cele două războaie.
19 aprilie 2014.
TIBERIU VANCA

sâmbătă, 19 aprilie 2014

Gânduri de seară.........



Şi-au tremurat stăpânii lumii
La glasul blândului profet,
Şi-un duşman au văzut în fiul
Dulgherului din Nazareth!


El n-a venit să răzvrătească
Nu vrea pieirea nimănui;
Desculţ, pe jos, colindă lumea
Şi mulţi hulesc în urma lui.

Şi mulţi cu pietre îl alungă
Şi râd de el ca de-un smintit:
Iisus zâmbeşte tuturora-
Atotputernic şi smerit!

El orbilor le dă lumină,
Şi muţilor le dă cuvânt,
Pe cei infirmi îi întăreşte,
Pe morţi îi scoală din mormânt.

Şi tuturor deopotrivă
Împarte darul lui ceresc-
Şi celor care cred într-însul,
Şi celor ce-l batjocoresc.

Urască-l cei fără de lege.....
Cei pasă lui de ura lor?
El a venit s-aducă pacea
Şi înfrăţirea tuturor.

Din toată lumea asupriţii
În jurul lui s-au grămădit
Şi-n vijeliile de patimi
La glasul lui au amuţit:

"Fiţi blânzi cu cei ce vă insultă,
Iertaţi pe cei ce vă lovesc,
Iubiţi pe cei ce-n contra voastră
Cu vrăjmăşie se pornesc"...

Cât bine, câtă fericire,
Şi câtă dragoste-ai adus!
Şi oamenii drept răsplătire
Pe cruce-ntre tâlhari te-au pus.

Au râs şi te-au scuipat în faţă
Din spini cunună ţi-au făcut,
Şi în deşarta lor trufie
Stăpâni deasupra-ţi s-au crezut...

Aduceţi piatra cea mai mare
Mormântul să-i acoperiţi,
Chemaţi sutaşii cei mai ageri,
Şi străji de noapte rânduiţi!

S-au veselit necredincioşii
C-au pus luminii stăvilar,
Dar ea s-a întărit în focul
Durerilor de la Calvar.

Şi valurile-i neoprite
Peste pământ se împânzesc,
Ducând dreptate şi iubire
Şi pace-n neamul omenesc.

Voi toţi, ce-aţi plâns în întuneric
Şi nimeni nu v-a mângâiat,
Din lunga voastra-nghenunchere
Sculaţi... Christos a Înviat!  (Alexandru Vlahuţă   )

vineri, 18 aprilie 2014

Isus din Nazaret ( Patimile lui Isus -The Passion off the Christ )

Patimile lui Hristos / The Passion of the Christ
Film religios, Italia-SUA, 2004
Regia: Mel Gibson
Cu:
James Caviezel
Maia Morgenstern
[3] nom. Oscar
“Mel Gibson a reuşit să facă un film despre Iisus Christos în care Dumnezeu lipseşte. Transcendenţa nu se manifestă decît vag meteorologic (nori, ploaie, cutremur) sau în variantă demonică. Din cînd în cînd, un vampir palid se strecoară printre protagonişti, pentru a semnala nelămuriţilor de unde vine răul. În rest, e vorba strict despre ce se poate face cu un corp omenesc, dacă vrei să provoci oroare.” (Andrei Pleşu) (Dilema veche, Nr. 12, 2 – 8 aprilie 2004)
“Eu cred că filmul lui Gibson e o capodoperă. Şi cred, de asemenea, că dezgustul şi stinghereala noastră în faţa acestui film sînt, la rîndul lor, o capodoperă. Ele se înfăşoară, cu şiretenia unui alibi, în cîteva argumente care invocă onoarea lui Gibson pierdută a Spiritului, dar tot ele sînt şi calea noastră de fugă. De o discuţie insuportabilă şi de la locul favorit al faptelor cu care istoria ne demonstrează mereu că nu vrea să fie nici cuminte, nici binecrescută.” (Traian Ungureanu) (22, Nr. 738, 27 aprilie – 3 mai 2004)
“Filmul ‘Patimile lui Hristos’, regizat de Mel Gibson, este foarte slab. Prost gîndit, prost regizat, prost realizat. Cu puţine excepţii, prestaţiile actoriceşti sînt mediocre. Cea mai slabă este chiar cea a actorului Jim Caviezel, interpretul lui Iisus. Faptul nu i se datorează numai lui, ci şi regizorului. Actorul a trebuit să interpreteze un humanoid din carne însîngerată şi sfîrtecată, care, gîtuit de durere, abia poate să îngaime cuvintele.” (Andrei Oişteanu) (Evenimentul Zilei, 19 aprilie 2004)
“Există un singur film cu adevărat excepţional despre Isus: se numeşte Evanghelia după Matei, a fost făcut acum exact 40 de ani, este în alb-negru, iar regizorul lui era comunist şi homosexual: Pier Paolo Pasolini. De unde se vede că numai Credinţa te poate ajuta în viaţă, dar nu te ajută să faci filme bune. Amin!” (Alex. Leo Şerban) (Ziarul de duminică, Nr. 16 (196), 23 aprilie 2004)
“Cu excepţia Evangheliei după Matei a regizorului italian Pier Paolo Pasolini, este singurul film religios care pare a respecta ceea ce s-a întîmplat în realitate. Avem de a face cu redarea cea mai impresionantă, cea mai competentă şi cea mai realistă a ultimelor ore trăite de Cristos din cîte au fost transpuse în film.” (Rogert Ebert) (Adevărul literar şi artistic, nr. 706, 2 martie 2004)

Bazilica Sfântul Petru


Bazilica Sfântul Petru (Basilica di San Pietro in Vaticano) din Roma se găsește în Cetatea Vaticanului, înăuntrul statului pontifical, în monumentala Piazza San Pietro. Edificiul, lung de 186 metri, înălțimea cupolei de 119 metri, cu o suprafață totală de peste 15.000 m², este cel mai mare lăcaș al creștinătății. Bazilica Sfântul Petru este una din cele patru bazilici patriarhale din Roma, alături de Bazilica San Giovanni în Laterano, Santa Maria Maggiore și Bazilica Sfântul Paul din afara zidurilor.



                                            Circul lui Nero, locul martiriului Sfântului Petru.




Bazilica este rezultatul unor lucrări de-a lungul mai multor secole. La început a fost doar un monument comemorativ în locul unde Sfântul Apostol Petru, considerat drept primul papă al Romei, ar fi fost martirizat și înmormântat, în apropierea circului lui Nero. Între anii 319 și 329 împăratul Constantin cel Mare a construit pe acest loc o mare bazilică.
      





În secolul al XV-lea, clădirea era în stare de ruină și papa Iuliu al II-lea hotărăște construirea unei noi bazilici de mare amploare. Construirea edificiului actual, începută la 18 aprilie 1506, se sfârșește în anul 1612 în timpul papei Paul al V-lea. Bazilica a fost sfințită la 18 noiembrie 1626 de către papa Urban al VIII-lea.



Numeroși arhitecți și artiști de prestigiu au contribuit la realizarea acestei opere: arhitectul Bramante inițiază primele lucrări, Michelangelo execută proiectul cupolei, Rafael Sanzio modifică planul originar dintr-o cruce grecească într-una latină, Carlo Maderno completează fațada, Bernini desenează planul pieței cu faimoasele colonade.


Planul bazilicei este în forma unei cruci latine cu trei "nave". Între stâlpii navei centrale, de la transept la absidă, se găsesc 39 de nișe, fiecare cu statuia unui sfânt întemeietor al unui ordin religios. În interior se poate admira un mare număr de statui în marmură, travertin sau bronz, printre care monumente funebre de Bernini (mormântul Papei Alexandru al II-lea), Antonio del Pollaiolo (mormântul Papei Inocențiu al VIII-lea), Arnolfo di Cambio și de Antonio Canova.
De o neasemuită frumusețe este grupul sculptural "Pietà" al lui Michelangelo, realizat în tinerețe.


În mijloc, sub cupolă, se află altarul principal al papilor, dominat de un baldachin înalt de 29 metri, realizat în bronz de Bernini. În absidă se găsește Scaunul episcopal al Sfântului Petru, susținut de statuile a patru sfinți învățători ai Bisericii: Sf. Ambrozie, Sf. Augustin, Sf. Atanasie și Sf. Ioan Gură de Aur.


Din apropierea coloanelor de susținere a cupolei se coboară în grota Vaticanului, care reprezintă cripta bazilicei, unde sunt resturile clădirii inițiale și ale unui vechiu cimitir, unde ar fi fost mormântul Apostolului Petru. Aici se găsesc numeroase morminte ale unor papi, cardinali și prinți laici.
                 
                                  

Din punct de vedere artistic, bazilica "Sfântul Petru" reprezintă triumful barocului roman, într-un moment al istoriei europene, în care Biserica Catolică căuta să se impună ca prestigiu față de creșterea puterii statelor naționale, Franța și Spania.
 
                             

Bazilica "Sfântul Petru" este sediul principalelor manifestări ale cultului catolic și are o funcție solemnă cu ocazia celebrării sărbătorilor "Nașterii Domnului", "Paștelui", ritualilor din "Săptămâna Sfântă", proclamării noilor papi și funerarilor celor defuncți.

    Statuia lui Hristos, împreună cu sfinții Ioan Botezătorul (stânga) și Andrei(dreapta).


                                                                     Statuia Sfântului Petru.

 

                                                                 Statuia Sfintei Elena.



                                                            Statuia Sfântului Andrei.


                                                        Altarul Papei Leon cel Mare.
                     

                                                      Fațada și statuile bazilicii.














Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More