marți, 31 decembrie 2013
luni, 30 decembrie 2013
Gânduri de seară............
Şi să se însoare-n sat.
Unul ar fi vrut să are
Dar l-a strâns războiu-n gheare.
Unul ar fi vrut să are,
Şi de-atunci n-a mai arat.
Unul ar fi vrut să-şi crească
Visul viu din fier tăcut.
Unul ar fi vrut să-şi crească...
Azi pe crucea lui e-o casă...
Unul ar fi vrut să-şi crească
Visul... Nu l-a mai crescut.
Unul ar fi vrut să zboare
Către ceru-ndepărtat.
Unul ar fi vrut să zboare,
Dar l-a strâns războiu-n gheare.
Unul ar fi vrut să zboare,
Şi de-atunci n-a mai zburat.
Unul ar fi vrut să cânte
Cântul paşnicelor munci,
Dar l-au frânt obuze frânte;
Unul ar fi vrut să cânte,
Nu a mai cântat de-atunci.
Unul ar fi vrut să crească
Unul ar fi vrut să are
Unul ar fi vrut să crească
Unul ar fi vrut să cânte
Unul ar fi vrut să zboare!
Vreau să-mi cresc cântecul meu!
Vreau să-mi ar cântecul meu!
Vreau să-mi zbor cântecul meu!
Vreau să-mi cânt cântecul meu!
duminică, 29 decembrie 2013
Smerenia
"Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine.
Omul a fost creat pentru smerenie, iar nu pentru mândrie.
Cum putem lupta împotriva mândriei?
- Nu poţi, decât dacă te smereşti. Adică ţi-a dat o palmă, iar tu, din smerenie, dai şi obrazul celălalt. Acum nu-i uşor să dai şi obrazul celălalt, dar este posibil. Pentru că nu e o utopie, nimic nu este neîmplinibil din ce a spus Hristos. A spus un lucru care se poate face. Dar nu a biruit cel care a lovit, ci cel care a primit cu plăcere, cu bucurie. Pentru că ar fi suferit, dacă se putea, chiar pentru Hristos. Bucuria suferinţelor noastre din închisori şi din lanţuri era tocmai asta, că ni s-a dat prilejul să suferim pentru Hristos! Nu eram noi cei înfrânţi, care primeam lovituri. Au fost înfrânţi cei care ne-au lovit.
Şi atunci, din momentul din care nu putem face nimic fără puterea lui Dumnezeu, cerem harurile Lui ca să putem face. Dar Dumnezeu nu dă harul ca la un milog, îţi dă ca să te ridici, să rupi din tine pentru alţii, să-ţi pui viaţa interioară la punct, să gândeşti frumos, să ştii să suferi pentru adevăr! Şi chiar pentru fratele tău.
Atunci harurile vin din abundenţă. Să ştii să ceri, dar nu cu o mână întinsă, ţigăneasca! Starea de mândrie e stare drăcească, absolut diavolească. Mică sau mare. Şi nu trebuie să ne cruţăm nici cea mai mică greşeală. Nu trebuie să ne temem, dacă se greşeşte. Nici o nenorocire nu înseamnă ceva. Nimic nu este pierdut, atâta vreme cât credinţa este în picioare, cât sufletul nu abdică şi capul se ridică din nou! Adică există putinţa de iertare, dar, cum spun, să o ai ca un viteaz.
Starea de nevoinţă nu este rea şi n-avem dreptul să desfiinţăm lucrul acesta. Dar nu numai starea de nevoinţă. Sau nu trebuie apăsat numai pe nevoinţa, ci mai mult pe starea de vibraţie, de prezenţă şi unire a inimii tale cu inima lui Dumnezeu, prin diferite rugăciuni!" (Părintele Arsenie Papacioc)
Smerenia creştină trebuie să fie:
1) Curată, adică să pornească cu adevărat din inimă; altfel ea este făţărnicie şi mândrie tăinuită.
2) Să fie unită cu adevărata cinstire şi dragoste de sine şi cu încrederea în Dumnezeu; altfel ea este slăbiciune vinovată.
3) Să se arate prin fapte şi să fie statornică în toate împrejurările; altfel ea nu are nici o valoare morală.
Roadele cele mai de seamă ale smereniei sunt:
1) Ascultarea de Dumnezeu şi recunoştinţa faţă de El.
2) Căinţa pentru păcate şi dorul după conlucrarea cu harul sfinţitor (I Petru 5, 5).
3) Pacea sufletului (Matei 11, 29).
4) Înfrânarea imboldului după laude şi măriri deşarte.
5) Cinstirea, dragostea, dreptatea şi îngăduinţa faţă de aproapele.
Mijloacele potrivite pentru câştigarea smereniei sunt:
1) Rugăciunea pentru dobândirea ajutorului lui Dumnezeu;
2) Luarea aminte la învăţătura Mântuitorului, la pilda vieţii Sale şi a sfinţilor;
3) Cunoaşterea adevărată de sine, căci cine se cunoaşte bine pe sine şi îşi cunoaşte însuşirile sale bune, dar şi slăbiciunile şi pornirile sale pătimaşe şi are voinţa să le stăpânească, poate evita faptele rele şi stărui în cele bune.
Păcatele împotriva smereniei se cuprind în mândrie, adică în patima de a se înălţa pe sine peste măsură, din care răsar multe alte rele.
“Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (I Petru 5, 5).
Căci, pe când mândria este moartea virtuţilor, smerenia este moartea păcatelor şi viaţa virtuţilor.
Păcat împotriva smereniei este şi înjosirea credinciosului, prin folosirea darurilor primite de la Dumnezeu pentru lucrări nefolositoare.
sursa: www.crestinortodox.ro
sâmbătă, 28 decembrie 2013
Gânduri de seară..................
Fiecare dintre noi se întreabă ce ne-a oferit anul care se încheie, care au fost experienţele care ne-au înveselit şi care au fost acelea care ne-au întristat, care au fost oamenii pe care i-am pierdut şi care au fost cei care au apărut în viaţa noastră.
"Mă întreb însă cum ar arăta un bilanţ al sufletului? Cred că unitatea de măsură ar fi clipa. Contrar obiceiului omenesc de a ne măsura viaţa în ani, cred că sufletul îşi măsoară existenţa în clipe. Pentru că ceea ce numim clipă conţine în ea toată esenţa vieţii.
Aşadar, câte clipe am avut în acest an în care:
- am fost sincer cu mine însumi?
- am lăsat iubirea să mă cuprindă?
- mi-am adus aminte de adevărul sufletului meu?
- mi-am ascultat inima?
- am văzut frumuseţea de dincolo de ceea ce pare urât?
- am văzut cu ochii inimii?
- am trăit recunoştinţa sinceră?
- am simţit că mă aflu în locul potrivit?
Nu ştiu câţi dintre noi stau pe plus la acest bilanţ, şi nici nu e important. Cred că cel mai mare curaj de care putem da dovadă este simplul fapt de a ne autoadresa aceste întrebări. Şi să nu ne aşteptam ca asta să ne facă fericiţi, însă cu siguranţă ne va face mai conştienţi. Şi unde putem găsi mai multă linişte decât în conştiinţa de sine şi acceptarea deplină a ceea ce simţim şi a momentului în care ne aflăm…"
La mulţi ani!.... şi să treceţi în noul an luând cu voi doar gândurile bune!
Mediocritatea - Mediocrul.
Omul mediocru priveşte fără să vadă, ascultă fără să audă, atinge fără să simtă, mănâncă fără să deguste, se mişcă fără vigilenţă fizică, inhalează fără să fie atent la miros sau la parfum şi vorbeşte fără să gândească. (Leonardo da Vinci)
"Pentru latini, mediocritas era o virtute. Etimologic, mediocritatea era calitatea celui capabil de discernământ, adică în stare să menţină dreapta măsură în gândire şi faptă. Doar ulterior, în limbile având rădăcina în latină sau împrumutând din aceasta, mediocritatea se va traduce prin nesatisfăcător, de mâna a doua, acceptabil la limită. Un mediocru este, în asemenea înţeles, cineva pe care nu te poţi baza, a cărui muncă ridica semne de întrebare, faianţa pusă de el căzând la scurt timp sau bujia schimbată la maşina trebuind repusa. Cum ar fi spus Ţuţea, referindu-se mai cu seamă la români, "mediocritatea este celălalt nume al aflării în treaba ca metoda de lucru." Nu doar persoanele luate în parte, ci inclusiv rezultatele mai multora la un loc pot fi mediocre: de la un vin prost prelucrat şi până la o clădire anapoda proiectată şi construită în consecinţă, de la un proiect de lege, lăsând prea mult loc la interpretări, la performanţă ineegala a echipei de fotbal. Pe scurt, ceea ce pentru cei vechi era evident o virtute, s-a transformat pentru cei moderni într-un defect. Mai mult, mediocritatea nu doar descrie o situaţie dată, ci devine acuză. A spune despre cineva că este mediocru poate însemna că îl acuzi, printre altele, de incompetenţă, de slabă pregătire profesională, chiar de şarlatanie sau minciună, pretinzând calităţi pe care, iată, nu le probează.
Societatea noastră suferă de constatarea „merge şi aşa”, dublată de formula cinismului cotidian „ca la noi, la nimenea”. De aici ne vin două atitudini contradictorii şi complementare deopotrivă. Pe de o parte, lipsa performantei generale este subliniată de nerecunoaşterea celor care, totuşi, sunt performanţi în mod personal, „stricând” obiceiul locului. De unde plăcerea, unică printre popoare, de a murdări pe cei buni dintre noi, de a le găsi defecte. Pe de altă parte, la polul opus, tot lumea noastră românească mai pătimeşte, în acelaşi registru compensatoriu, din cauza excelentelor umflate. De pildă, un onest profesor chirurg care realizează transplanturi, la ordinea zilei în Occident, ajunge la noi să fie ridicat pe un soclu ridicol de înalt în raport cu valoarea reală a muncii sale. La fel, un fost politruc este gratulat cu formule gen „mare cărturar” sau „minte vizionară”. Iată de ce, una peste alta, între prea puţin şi prea mult, avem nevoie de moderaţie, de mediocritas."(Radu Preda - teolog, director al Institutului INTER din Cluj-Napoca şi titularul catedrei de Teologie socială de la Universitatea „Babeş-Bolyai".
"Mediocritatea e o stare de confort incolor, teama de a întreprinde ceva care ar putea fi o ieşire dintr-un ritm care nu tinde spre nicăieri. Mediocrul e căldicelul din apocalips. Cel care nu e nici rece, nici cald şi care se simte bine aşa. Nu are sau şi-a tăiat singur aripile, şi nu are nici entuziasm pentru înălţimi, nici complexe pentru că s-ar târî ca şarpele. Are şi el o fidelitate. E prieten cu inerţia şi îi face jocul cu fidelitate. Când încearcă să scape de inerţie, nu-i merge. Dar de obicei nici nu încearcă. Se mulţumeşte cu puţin şi parcă ar face anume efortul de a nu produce şi a nu se angaja în ceva semnificativ. La idei înalte nu se ridica fiindcă are picioarele minţii prea scurte. Nu-l ajută capul, cum zice românul. E victima destinului, dar şi a comodităţii şi a refuzului stărilor ieşite din comun. Nu-i place să iasă din comun. Uneori poate fi bine, pentru unii, dar de obicei aceasta înseamnă plafonare.
Mediocrul, deşi ar avea motive să aspire la calificativul de smerit, nu poate fi trecut nicidecum printre smeriţi. Printre orgolioşi, da. Fiindcă lipsindu-i mijloacele valide de cunoaştere, nu-şi cunoaşte limitele şi de cele mai multe ori nu pricepe său nu-i vine bine să recunoască faptul că ar exista ceva mai sus de sine.
Ca să fie smerit ar trebui să ştie de ce. Ca să ştie de ce, ar trebui să nu fie mediocru. Ori, inteligenţa lui e slabă. Fie din fire, fie pentru că nu e lucrată. E ca o floare prin bălării de grădină părăsită. Când se pretinde smerit, n-o crede cu adevărat. Căci, în chip paradoxal, mediocrul poate fi şi infatuat. Când se crede om duhovnicesc din orgoliu, vrea să fie considerat smerit. În felul acesta e mereu într-un fals. Când îţi cunoaște limitele, iese din categoria mediocrităţii vulgare şi intră în categoria mediocrității cuminți, conștiente şi supusă destinului nedrept cu dansul. Atunci poate fi şi smerit.
Să ne limpezim însă. Cine sunt mediocrii? Intră în această categorie oameni simpli, cei cu o cultură limitată, adică toţi cei care nu intră în categoria oamenilor culţi, deştepţi, talentaţi, geniali? Nu.
„În clipa de faţă, una dintre problemele grave ale României este mediocritatea elitei intelectuale. Până la urmă, o elită are sens atâta vreme cât răspunde problemelor reale, organice ale unei societăţi. Altminteri, elita respectivă este o simplă închipuire... Sunt oameni închipuiţi, cu pretenţii foarte înalte, dar care nu ştiu să răspundă somaţiilor societăţii reale şi nici nu sunt legaţi de acestea“. (Ilie Bădescu - profesorul sociolog, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române)
"Mediocritatea din ierarhia socială nu reprezintă altceva decât lumpenul îmbogăţit. Gustul său nu este rafinat, dar posibilităţile materiale îi dau dreptul să se distanţeze de mediocrul sărac prin opulenţa excesivă. Esenţa lor însă este aceeaşi. Nu-şi pot depăşi niciodată cercul cognitiv în care sunt destinaţi să trăiască, dar prin poziţie socială şi solidaritate de specie, ei pot bloca proiectele intelectuale ale celor aleşi.
Complăcerea în mediocritate este azi trăsătura cea mai distinctă a societăţii româneşti. Intelectualii noştri au rămas cu voluptate în cercul prostiei lor. Au atins un climax cu valoare de limax.
De aceea, după revoluţie, deşi ne-am căpătat libertatea deplină, nu am reuşit să producem mari valori în domeniul literaturii, filozofiei şi artelor. Nu că ele nu ar exista, dar funcţionarul cultural este un mediocru şi prin natura să se opune realizării omului creativ.
Mediocrul aflat în funcţie decizională, frustrat de un peisaj în care respiră, dar nu-l înţelege şi lipsit de conştiinţa ratării, ajunge să impună celorlalţi tot ceea ce a refuzat să facă în viaţă." (Adrian Majuru-jurnalist, istoric, antropograf)
Consider mediocritatea a fi mai rea decât prostia. Omul prost nu - şi dă seama, nu cunoaşte altceva. Dar mediocrul recunoaşte, îşi dă seama de multe, suferă şi totuşi nu face nimic în privinţa asta.
Principalele "trăsături" ale mediocrului :
1. Spiritul de turmă.
2. Cărţile şi studiul sunt pentru tocilari.
3. Este total lipsit de originalitate.
4. Se complace în anumite situaţii , exclamând “Soarta!”
5. Lasă, că şi mâine mai e o zi…
6. Las-o bă, că merge aşa!
vineri, 27 decembrie 2013
Gânduri de seară.................
poate chiar mâine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioşi, în vreme ce vom putrezi.
Atâta soare, Doamne,-atâta soare
o să mai fie-n lume după noi;
cortegii de-anotimpuri şi de ploi,
cu păr din care şiruie răcoare...
Şi iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot aşa o să se plece,
mirată, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oară.
Şi-mi pare-aşa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viaţa e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate
şi celălalt - şi-mi pare nenţeles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zâmbim,
noi, care-aşa de repede murim. (Magda Isanos )
CE ESTE VIATA SI CINE ESTE "VIATA"?
Mare bucurie ar fi pentru mine ca aceste cateva randuri sa fie citite, convins ca nu numai eu am aceste ganduri!
Nu cred a exista un om care in intreaga lui existenta sa nu-si puna cel putin odata, milenara intrebare : CE ESTE VIATA? Fara indoiala ca fiecare om a avut cel putin un raspuns, daca nu chiar un nesfarsit numar de raspunsuri, mai mult sau mai putin aproape de ADEVAR! Cu cat mai mare numarul de raspunsuri, cu atat mai departe de adevar!
Din pacate pentru om, tot ceea ce pare greu de inteles, de cunoscut in esenta sa, el paraseste acest interes si isi constrieste propriile sale teorii pe care le transforma in "adevaruri universale"! Aceasta actiune paguboasa pentru om, naste... filozofi! Acestia devin "stele calauzitoare" pentru cei preocupati a culege din viata doar ceea ce raspunde simturilor trupesti! Toti facem coada la a ne "infrupta" cu prea "inaltele" lor adevaruri ca din cele mai alese meniuri ale celor mai desavarsiti bucatari ai lumii!
Cel determina pe om sa nu mai doreasca a-si folosi propria ratiune in cunoasterea ADEVARULUI? Sa nu stim noi oare, sa fi uitat noi ca Dumnezeu dupa ce si-a incheiat lucrarea sa, Creeatia, i-a lasat lui Adam libertatea de a da nume fiecarui animal, pasare, planta, pom, etc...,iar daca a facut aceasta nu a avut ca motivatie cunoasterea ratiunii proprii lui Adam? Desigur! Atunci fireasca intrebare : de ce omul are nevoie ca cineva sa-i "serveasca" adevaruri? De ce nu-si foloseste propria ratiune in intelegerea VIETII?
De ce trebuie sa se "impartaseasca" curent din emanatia atator minti intunecate pentru a-si intuneca si mai mult propria viata?
Iata ca in aceste zile sarbatorim tocmai Nasterea Celui ce ne-a dat ratiune, tocmai a Aceluia care convins de neputinta noastra a coborat sa ne reinvete INVIEREA noastra, revenirea noastra la conditia de Adam inca necazut in pacat! Ne-a rescris esenta VIETII FARA DE MOARTE, ne-a prezentat si dovezile palpabile ochilor si urechilor noastre trupesti! Si noi ce facem? Nu le mai credem ca sunt prea indepartate si nu mai prezinta siguranta ca exprima ADEVARUL! Oare? Pai daca lucrurile stau asa, se nasc alte intrebari, intrebari la fel de legitime : cum totusi de credem ceea ce au spus cei de dinaintea Dumnezeului intrupat? Nu sunt ele mai indepartate decat cele spuse de Domnul Iisus Hristos? Ce anume ne da certitudine ca acelea sunt "mai adevaruri" decat Adevarul celui ce s-a intitulat "EU SUNT CALEA, ADEVARUL SI VIATA?
In aceste zile mi-am pus iarasi, a cata oara, intrebarea : "Ce este viata"? Caci iata, ea este, si intr-o clipa nu mai este!
Ce este ceea ce este si intr-o clipa nu mai este?
Nu incerc șarade, nu incerca sa sa impresionez prin calambururi, imi pun ca orice om normal la cap, intrebari despre lucruri care ma depasesc in intelesul lor intr-o disperata dorinta de a ma lumina, ca si omul care circuland noaptea, aprinde lanterna pentru a-si lumina cararea!
Vine o zi cand petreci frumos o sarbatoare alaturi de cineva drag, apoi te desparti de el cu certitudinea ca a doua zi te vei revedea cu el cu aceeasi placere! Nu trec decat 3-4 ore si un telefon suna aducandu-ti o veste socanta si implacabila : persoana aceea A FOST, persoana aceea NU MAI ESTE! Am trait aceasta drama si nu m-am putut opri a nu-mi pune eterna intrebare : ce este viata?
CE ESTE VIATA? Ce este aceea care acum este si ntr-o clipa nu mai este?
DE UNDE A VENIT? UNDE A PLECAT?
CE ESTE VIATA, TOTUSI?
Lasati, prieteni, lasati "filozofii" caci ei sunt tarana! Viata este darul lui Dumnezeu pe care trebuie sa-l pretuim altfel decat o face azi!
FILOZOFUL SI VIATA INSASI ESTE TOCMAI CEL PE CARE, AZI, IL PRAZNUIM!
LA MULTI ANI!
Nu cred a exista un om care in intreaga lui existenta sa nu-si puna cel putin odata, milenara intrebare : CE ESTE VIATA? Fara indoiala ca fiecare om a avut cel putin un raspuns, daca nu chiar un nesfarsit numar de raspunsuri, mai mult sau mai putin aproape de ADEVAR! Cu cat mai mare numarul de raspunsuri, cu atat mai departe de adevar!
Din pacate pentru om, tot ceea ce pare greu de inteles, de cunoscut in esenta sa, el paraseste acest interes si isi constrieste propriile sale teorii pe care le transforma in "adevaruri universale"! Aceasta actiune paguboasa pentru om, naste... filozofi! Acestia devin "stele calauzitoare" pentru cei preocupati a culege din viata doar ceea ce raspunde simturilor trupesti! Toti facem coada la a ne "infrupta" cu prea "inaltele" lor adevaruri ca din cele mai alese meniuri ale celor mai desavarsiti bucatari ai lumii!
Cel determina pe om sa nu mai doreasca a-si folosi propria ratiune in cunoasterea ADEVARULUI? Sa nu stim noi oare, sa fi uitat noi ca Dumnezeu dupa ce si-a incheiat lucrarea sa, Creeatia, i-a lasat lui Adam libertatea de a da nume fiecarui animal, pasare, planta, pom, etc...,iar daca a facut aceasta nu a avut ca motivatie cunoasterea ratiunii proprii lui Adam? Desigur! Atunci fireasca intrebare : de ce omul are nevoie ca cineva sa-i "serveasca" adevaruri? De ce nu-si foloseste propria ratiune in intelegerea VIETII?
De ce trebuie sa se "impartaseasca" curent din emanatia atator minti intunecate pentru a-si intuneca si mai mult propria viata?
Iata ca in aceste zile sarbatorim tocmai Nasterea Celui ce ne-a dat ratiune, tocmai a Aceluia care convins de neputinta noastra a coborat sa ne reinvete INVIEREA noastra, revenirea noastra la conditia de Adam inca necazut in pacat! Ne-a rescris esenta VIETII FARA DE MOARTE, ne-a prezentat si dovezile palpabile ochilor si urechilor noastre trupesti! Si noi ce facem? Nu le mai credem ca sunt prea indepartate si nu mai prezinta siguranta ca exprima ADEVARUL! Oare? Pai daca lucrurile stau asa, se nasc alte intrebari, intrebari la fel de legitime : cum totusi de credem ceea ce au spus cei de dinaintea Dumnezeului intrupat? Nu sunt ele mai indepartate decat cele spuse de Domnul Iisus Hristos? Ce anume ne da certitudine ca acelea sunt "mai adevaruri" decat Adevarul celui ce s-a intitulat "EU SUNT CALEA, ADEVARUL SI VIATA?
In aceste zile mi-am pus iarasi, a cata oara, intrebarea : "Ce este viata"? Caci iata, ea este, si intr-o clipa nu mai este!
Ce este ceea ce este si intr-o clipa nu mai este?
Nu incerc șarade, nu incerca sa sa impresionez prin calambururi, imi pun ca orice om normal la cap, intrebari despre lucruri care ma depasesc in intelesul lor intr-o disperata dorinta de a ma lumina, ca si omul care circuland noaptea, aprinde lanterna pentru a-si lumina cararea!
Vine o zi cand petreci frumos o sarbatoare alaturi de cineva drag, apoi te desparti de el cu certitudinea ca a doua zi te vei revedea cu el cu aceeasi placere! Nu trec decat 3-4 ore si un telefon suna aducandu-ti o veste socanta si implacabila : persoana aceea A FOST, persoana aceea NU MAI ESTE! Am trait aceasta drama si nu m-am putut opri a nu-mi pune eterna intrebare : ce este viata?
CE ESTE VIATA? Ce este aceea care acum este si ntr-o clipa nu mai este?
DE UNDE A VENIT? UNDE A PLECAT?
CE ESTE VIATA, TOTUSI?
Lasati, prieteni, lasati "filozofii" caci ei sunt tarana! Viata este darul lui Dumnezeu pe care trebuie sa-l pretuim altfel decat o face azi!
FILOZOFUL SI VIATA INSASI ESTE TOCMAI CEL PE CARE, AZI, IL PRAZNUIM!
LA MULTI ANI!
„Comunismul rămâne mai departe cel mai mare pericol“.
Mucenicul creștin luptând pentru adevăr, luptă implicit împotriva răului, adică împotriva minciunii și a nedreptății de orice fel. ”Mucenicii au fost omorâţi şi prigoniţi de comunişti nu pentru că erau anticomunişti, ci pentru că dovedeau comunismul ca pe o formă luată de rău în vremurile şi locurile respective”.
Cei omorâți sau închiși de comuniști sunt martiri creștini pentru că au luptat împotriva răului, întruchipat la acea dată de comuniști.
Aceștia au devenit martiri creștini, chiar dacă crezul lor creștin a interferat uneori cu orientarea, simpatia sau convingerile politice ale vremii și nu pot fi catalogați pentru aceasta nici ca revoluționari sau răzvrătiți și nici ca dușmani ai poporului, cum îi defineau cenzorii ideologici odinioară, iar mai recent îi repudiază pe motiv că au fost fascişti, legionari, reacționari şi nedemocraţi.
Martirii adormiți în Domnul sau în viață, din perioada prigoanei comuniste, sunt martiri creștini și fericiți în Domnul și nu sunt doar niște luptători anticomunişti sau eroi ai neamului, deoarece și-au dat viața sau și-au pus-o în lupta împotriva celei mai odioase fiare apocaliptice a răului: comunismul.
Pentru martirii în viață, aceștia păstrează demnitatea de martir creștin, doar dacă au rămas constant până în prezent în lupta împotriva răului și nu s-au lăsat reeducați de Piteștiul modern al zilelor noastre, precum și cei ce au fost torționari și s-au căit de faptele lor, se pot mântui.
Însă, cine se lasă modelat sau reeducat după duhul lumii acesteia, nu mai poate fi numit martir, chiar dacă a suferit în temnițele comuniste, întrucât ”cine va răbda până la sfârșit, acela se va mântui”.
Există un interes fățiș pentru o astfel de transformare și deturnare a stării de martir creștin, în luptător moral pentru un bine nedefinit sau definit partinic și astfel martirul creștin, devine pe nesimțite, un deontolog al societății civile sau al responsabilității civice şi un specialist al suferinţei lui de odinioară sau al suferinţei altora…!?
Lupta împotriva răului pentru o mică sau lungă perioadă din viața noastră nu ne îndreptățește la demnitatea cerească de martir, ci fermitatea, curajul, răbdarea în suferință și atitudinea constantă de a lupta cu timp și fără timp, ”împotriva duhurilor răutății”, până în clipa morții, acestea ne dau cununa vieții veșnice.
Având în vedere că după unii „comunismul rămâne mai departe cel mai mare pericol“, ba chiar se consideră, după 20 de ani de la căderea lui, „mai periculos decât fascismul” și luând în considerare că istoria ține de conținutul credinței creștine, Biserica este datoare moral să intervină și să-și precizeze poziția față de următoarele dileme etice și constatări morale:
- Cum e posibil să se demaște totalitarismul ateu și să se condamne crimele comunismului, fără să se treacă la identificarea responsabilităților și culpabilităților celor care le-au comis?
- Nu este moral ca la finalul războiului rece și în perioada tranziției năucitoare, bilanțul să arate, că tot victimile sunt cele care au pierdut și atunci și acum, iar torționarii și fii acestora precum și politrucii jefuitori la toate nivelurile, să câștige și atunci și acum.
- Nu este oare o ipocrizie fără mărgini să condamni crimele comunismului fără să fie demascați adevărații călăi?
- De ce crimele și ororile comunismului nu sunt considerate genocid sau holocaust și condamnate ca atare, așa cum au fost declarate cele ale nazismului?
- De la ce număr de victime în sus este valabil un genocid sau un holocaust?
Iată întrebări deloc retorice, care dau măsura dilemei etice sau bioetice a prezentului.
Din păcate, atât politicienii din România și cei din Uniunea Europeană cât și Biserica se complac duplicitar, de două decenii în această incertitudine și compromis, prin faptul că nu condamnă moral, cu toată fermitatea adevărului, comunismul ca ideologie care deformează, umilește și ucide pe om.
Fără reconsiderarea și asumarea istoriei, pagina istoriei care urmează nu va fi mai bună decât cea anterioară, atât pentru Biserică, cât și pentru societatea românească.
Reconcilierea națională prin iertarea creștină este soluția vindecării României și a rănilor sufletești din inimile foștilor deținuți politici sau deținuți pe motive de credință și luptă împotriva răului. Trebuie să avem milă şi pentru cei ce au torţionat şi să-i conştientizăm de răul făcut, măcar în ultima clipă a vieţii lor, să-i îndemnăm spre pocăinţă şi îndreptare, precizându-le faptul că, sintagma folosită de ei: mi-am făcut doar datoria şi am îndeplinit un ordin dat, nu reprezintă o scuză şi nici o îndreptăţire morală, ci starea jalnică în care au ajuns ei, la un moment dat în viaţa lor: aceea, că au fost folosiţi doar ca instrumente ale torturii şi ale morţii. Pocăinţa lor ar reprezenta de fapt, dezicerea tocmai de acea perioadă a căderii lor. Altfel, vor rămâne într-o permanentă stare de decădere morală în veşnicia păcatului.
(Pr. prof. dr. Mihai Valică - "România între martiraj, ocrotirea şi răsplătirea torţionarilor și teroarea ideologică.")
Sfântul Ştefan - primul martir
Printre cei ce l-au judecat şi au asistat la uciderea lui s-a aflat şi Saul, convertit ulterior la creştinism, cel ce avea să devină Sfântul Pavel.
Sfântul Ştefan s-a arătat un apărător al credinţei adevărate cu privire la persoana lui Hristos, mărturisind ca El este Fiul lui Dumnezeu, care s-a născut, a murit, a înviat şi s-a înălţat la ceruri pentru mântuirea noastră. Atunci când Caiafa a întrebat dacă cele ce se mărturisesc despre El sunt adevărate, Sfântul Ştefan a rostit o lungă cuvântare în care a arătat ca Iisus Hristos este Mesia, cel prezis de profeţi şi ca iudeii sunt vinovaţi pentru uciderea Lui. Furioşi, evreii au cerut uciderea lui cu pietre.
După ce L-a văzut pe Mântuitorul Hristos în chip minunat în slavă, stând de-a dreapta lui Dumnezeu, s-a rugat pentru sine şi pentru cei care îl omorau: "Doamne nu le socoti lor păcatul acesta" (Faptele Apostolilor VII, 59-60). Locul uciderii Sfântului Ştefan a fost în valea lui Iosafat. Având în vedere că în vremea aceea cei care erau ucişi cu pietre nu puteau fi înmormântaţi în cavoul familiei, se presupune că trupul Sfântului Ştefan a fost pus în mormântul unui creştin. Moaştele sale au fost descoperite în anul 415, atunci când preotul Luchian din Kefar-Gamala a avut o întreită viziune. Când i s-au descoperit moaştele, pe mormântul său scria "chiliel", care în limba ebraică înseamnă "cununa", pentru că într-adevăr el a luat, cel dintâi dintre creştini, cununa muceniciei. Din anul 560 osemintele sale s-ar afla împreună cu osemintele arhidiaconului roman Laurentius (d. 258) în cripta bisericii „San Lorenzo fuori le Mura” din Roma.(sursa : CrestinOrtodox.ro.)
joi, 26 decembrie 2013
Gânduri de seară............
Rişti să pari nebun.
Plângând,
Rişti să pari sentimental.
Întinzând o mână cuiva,
Rişti să te implici.
Arătându-ţi sentimentele,
Rişti să te arăţi pe tine însuţi.
Vorbind în faţa mulţimii despre ideile şi visurile tale,
Rişti să pierzi.
Iubind,
Rişti să nu fii iubit la rândul tău.
Trăind,
Rişti să mori.
Sperând,
Rişti să disperi,
Încercând măcar,
Rişti să dai greş.
Dar dacă nu rişti nimic,
Nu faci nimic,
Nu ai nimic,
Nu eşti nimic. (Rudyard Kipling)
