Daca la " mici si bere " ati fost prezenti fiti prezenti si maine ... 3 mai 2015 ...depontaminarea incepe maine Jos Guvernul Ponta! Azi in Timisoara, maine-n toata tara!

Duminică, între orele 17 - 20, Piaţa Universităţii din București va fi scena unui nou protest anti-guvernamental, in special a premierului Victor Ponta. La acest protest intitulat sugestiv "Jos Guvernul Ponta!" au confirmat participarea pe Facebook circa 1.800 de persoane.

Un protest similar va avea loc duminică, tot în intervalul orar 17-20. şi la Timişoara, în Piaţa Operei. Totodata, duminica mai sunt anunţate proteste în Oradea, Deva, Sfântu Gheorghe, Ploieşti, Piteşti, Buzău, Craiova, Constanţa, Galaţi, sub sloganul "JOS GUVERNUL CRIMINAL PONTA! TREZESTE-TE sau PLEACA SI TU, IOHANNIS!!".Organizatorii le cer românilor să-şi imagineze cum ar fi arătat o Românie condusă discreţionar de Victor Ponta şi PSD .

https://www.facebook.com/events/1630382670506503/?ref=1

Invităm Timisorenii care doresc să își ia țara înapoi.
Tinerii care l-au infrant pe Ponta nu au protestat doar contra unui individ, indiferent cat de detestabil este acesta. Au protestat impotriva abuzurilor nesimtite, impotriva calcarii in picioare a drepturilor civice, impotriva canaliilor care domina de atatia ani clasa politica a acestei tari. In Romania de azi, liberalismul civic nu mai poate fi amutit.

"Bomba la adresa democraţiei a fost dezamorsată prin vot de românii din diaspora şi de generaţia Facebook, deveniţi eroi peste noapte şi fără să-şi dorească probabil asta. Acolo unde televiziunile de partid dezinformau, iar celelalte se făceau că nu văd, netul, contul de Facebook, pozele, filmele şi smartphone-urile au fost armele românilor care au simţit pericolul la adresa unei libertăţi democratice.

Victor Ponta nu mai are nici puţina credibilitate pe care o mai păstra în plan extern. Cum se va simţi de acum încolo când, pe lângă stigmatul plagiatului, va trebui să poarte în faţa liderilor europeni şi bolovanul unui totalitaritarism de neînţeles în lumea civilizată? Ce le va spune omologilor săi, când îl vor întreba de ce au fost nevoiţi să plătească jandarmi, să aibă circulaţia blocată pe străzi, să audă scandări în capitalele lor?

Victor Ponta a avut un puseu antidemocratic extrem de periculos, demn de Viktor Orban. Imaginaţi-vă cum ar fi arătat o Românie condusă discreţionar de Victor Ponta şi PSD. Televiziuni controlate de partid, informaţie cenzurată, legi făcute la telefon pentru baroni, graţieri pe bandă rulantă a marilor condamnaţi care strigă împotrivă DNA. Am fi avut România lui Sebastian Ghiţă, a lui Liviu Dragnea şi a baronilor locali. Control total. Ne-ar fi spus la televizor că e bine. Că e totul roz. Dacă ar fi câştigat, ne-ar fi spus că cei din diaspora au fost nişte golani. Că problemele sunt închipuite.

Micul Ceauşilă îşi linge astăzi rănile, e pus la colţ. Are cuţitele baronilor în spate, presiunea diasporei şi a tineretului cu Facebook în faţă şi un viitor preşedinte care îi pune agenda sub nas: gata cu legea graţierii şi amnistiei, ţinută la sertar în Parlament, gândiţi legea votului electronic şi prin corespondenţă. Într-un moment de luciditate, Victor Ponta trebuie să realizeze că nu există altă soluţie în afara demisiei.

Liderul PSD se ascunde în spatele voturilor primite - 45,49% şi spune că de asta nu pleacă. Multe dintre cele 45 de procente le-a luat aruncând uriaşe resurse guvernamentale pentru cumpărarea unor largi categorii de electorat, plus cu ceva ajutor de la baronii care au pus osul şi propria libertate la treabă. PSD reprezintă, în realitate, acest procent, nu dl. Ponta personal. PSD are dreptul, legitimitatea şi acum obligaţia să-şi pună un alt premier, care să şteargă cumva imaginea dezastruoasă lăsată de dl. Ponta.

Victor Ponta a plagiat. A copiat şi a crezut că scapă. A desfiinţat comisiile care i-au dat verdict de plagiat. I-a supus la un bombardament de controale pe cei care au îndrăznit să-i spună că diploma lui e furată. A minţit că Înaltă Curte i-a dat verdict de neplagiat.

Victor Ponta a minţit în fiecare zi, prinvind oamenii în ochi şi zâmbind nonşalant. N-am spus „fă”, am spus „mă”, deşi oricine are urechi poate asculta înregistrarea.

Victor Ponta reprezintă pentru mulţi chintesenţa răului din ultimii 25 de ani. În el s-au adunat tupeul băieţilor care-şi urcă maşinile pe trotuar şi te înjură că nu te dai într-o parte. E simbolul colegilor de şcoală care copiau cu un tupeu fenomenal şi apoi dădeau o bere că au trecut şi de data asta. Este reprezentantul celor care şi-au luat licenţele cumpărând lucrarea cu câteva sute de euro. Este minciuna adusă la rang de adevăr. În fine, Victor Ponta este marele atentator la democraţia şi libertatea ta de cetăţean.

Victor Ponta a făcut istorie în PSD. Ce a pus acest om la cale ca să câştige alegerile ar trebui să determine partidul să-şi schimbe lideri, programe, culori, sigle. În definitiv, este o chestiune de supravieţuire, căci pentru PSD acesta poate fi începutul sfârşitului"

https://www.facebook.com/events/348471808686878/?ref=1

Invităm cetățenii români care doresc să își ia țara înapoi..
https://www.youtube.com/watch?v=ZlnHoT-N6oE&hc_location=ufi
"Bomba la adresa democratiei a fost dezamorsata prin vot de romanii din diaspora si de generatia Facebook, deveniti eroi peste noapte si fara sa-si doreasca probabil asta. Acolo unde televiziunile de partid dezinformau, iar celelalte se faceau ca nu vad, netul, contul de Facebook, pozele, filmele si smartphone-urile au fost armele romanilor care au simtit pericolul la adresa unei libertati democratice.

Victor Ponta nu mai are nici putina credibilitate pe care o mai pastra in plan extern. Cum se va simti de acum incolo cand, pe langa stigmatul plagiatului, va trebui sa poarte in fata liderilor europeni si bolovanul unui totalitaritarism de neinteles in lumea civilizata? Ce le va spune omologilor sai, cand il vor intreba de ce au fost nevoiti sa plateasca jandarmi, sa aiba circulatia blocata pe strazi, sa auda scandari in capitalele lor?" AK-24

Read More

DICŢIONAR CU MONŞTRII * I. PURTĂTORUL DE CUVÂNT & Tiberiu Vanca

DICŢIONAR
CU MONŞTRII *
I. PURTĂTORUL DE CUVÂNT

Segmentul temporar post ’89 a umplut socialul românesc cu novaţii, respectiv s-a trecut la construirea de la zero a unei societăţi prin adausuri de esenţe democratice, pentru că nu trebuie uitat că dominatorul roşu, dictatura de sorginte bolşevică, a curăţat socialul de instituţiile şi servituţile ce au dat rang de funcţională societăţii româneşti. Au şters cu buretele o întreagă civilizaţie şi au început să pună pe picioare ciorba indigestă numită „noua (notă - ca şi cum ar fi existat una veche sau mai veche) orânduire socialistă”, un talmeş-balmeş de instituţii utopice, pe care le-au împins în istorie prin abominabile crime până către sfârşitul deceniului nouă al secolului trecut, an de la Dumnezeu, când a explodat mămăliga în obiditul popor român, care a pus mâinile pe mături şi făraşe şi a aruncat la lada cu gunoi a istoriei, utopica, pretins, orânduire socialistă. Dacă comuniştii şi-au propus şi nu au realizat „omul nou” făcătura robotică, lipsită de conştiinţă proprie dar posesoare al unor solide palme de aplaudaci, noua orânduire, cea ridicată pe ruinele celei înlăturate, propune şi aduce în faţa opiniei publice un purtător de curriculum necunoscut antecesorilor sociali de tristă amintire, prin implementarea funcţiei de „purtător de cuvânt”. Adică un comunicator social, un subiect care să desluşească mulţimilor, presei şi tuturor celor interesaţi politicile, economice, sociale, legislative ş.a. puse sau de pus în circulaţie. Aşa se face că organizaţiile socio-economice, şi instituţiile de suprastructură, au în schemă şi „comunicatorul social” denumit „purtător de cuvânt”. Numai că acesta deşi are obligaţia profesională să iasă la public şi să comunice potrivit cu valorile plămădite pe altitudinea propriei conştiinţe, manifestă atitudine de slugoi oferind opiniei publice altceva decât valorile intrinsece ale propriei conştiinţe, şi nu de puţine ori puroiul scurs din conştiinţe ticăloşite. El ne aduce pe tavă nonvaloarea din conştiinţa patronilor săi, cu o strădanie, demnă de fapte mai bune, cum că mizeria pe care o transmite corespunde cu daturi morale sau legale unanim acceptate. Se străduie din răsputeri să inoculeze ascultătorului (ilor) acte şi fapte certate cu ordinea, drept atitudini nu numai de purtat cât în mod special de aplaudat. Mai mult este ţinut ca prin argumentaţie proprie să acopere scursura abjectă radiată din anumite evenimente sociale înspre întâmplări nu numai permisive cât şi încărcate de virtuţi.
Un eveniment consumat cu ceva ani în urmă ne-a atras atenţia. Biserica Ortodoxă a burduşit ţara de Episcopii în fruntea cărora tronează satrapul ortodox (IPS) y sau x
un prelat făcut în „ascultarea” Mitropoliei sau după caz a Patriarhiei, cum ar fi spus cei îngropaţi de istorie „un tovarăş bun”, numai că noţiunea mediană a aserţiunii din ghilimele se modifică cu „un cleric de încredere”. Aşa s-a ajuns ca ortodoxismea din Sălajul nostru natal să fie condusă de „IPS” Petroniu, un popă pus pe confort şi trai bun. Iar pentru că a venit vorba de confort, un atât de Înalt Slujitor al Domnului nu poate iradia „înţelepciune”, atunci când aceasta există, dacă comandamentele de păstorire nu se iradiază la nevolnicii popi de pe la sate, dacă nu li se inoculează şi existenţa unui „Palat Episcopal”. Convins că Osârdia Sa de a conduce, Autoritatea Sa de în alt prelat, nu va pătrunde în conştiinţa celor din subordine dacă comandamentele ce le va emana în virtutea Înaltei Sale Funcţii, nu s-au plăsmuit într-o locaţie mai acatărâi, drept care a dispus construirea unui monumental Palat Episcopal. Şi cum nevoia sa de grandoare s-a situat în conflict cu veniturile şi cu finanţările, dacă aşa ceva există, ale Episcopiei, aceasta din urmă trebuia să plătească.. Aşa se face că într-un anumit stadiu al înălţării „Magaoaiei Episcopale”, s-a ajuns la fundul pungii. Cum întotdeauna cel care conduce este deştept, fiind cel de la care iradiază valori intelectuale, iar cei conduşi nişte „nimeni în drum”, nişte pigmei toleraţi pentru simplu fapt că fără ei nu se poate, Petroniu „Înţeleptul” a pus-o de nişte reţineri pe salariile, indemnizaţiile, sau cum se vor numi sursele din care aparatul subaltern, preoţi şi aparat auxiliar parohial, îşi durau nevoile diurne, atât pentru ei cât şi pentru familiile lor, cu cuvânt de ordine că este obolul pe care cucernicii preoţi trebuie să-l pună la dispoziţia episcopiei în vederea asigurării confortului atât administrativ cât şi cel locativ al prelatului cu cârje episcopală.
Operaţia reţinerii nelegale a unor importante cote din salariile subalternilor clericali, a iscat un protest vehement dus prin mijloacele de mas media judeţene. În ce ne priveşte aveam să culegem din „Magazin Sălăjan” revolta în serie a prelaţilor, revoltă ce acuza abuzurile „Scaunului Episcopal”, a Episcopiei şi a Episcopului personal. A fost momentul în care i s-a dat un brânci prelatului năimit în răspunderea de purtător de cuvânt să iasă în faţa Opiniei Publice cu sarcina directă de a pudra evenimentul cu sofisme prin puterea cărora să se abată atenţia opiniei publice cât şi a masei clericale din subordine, cum că reţinerile nu sunt abuzive, cât dimpotrivă sunt participaţii benevole ale prelaţilor la edificarea „Palatului Episcopal”. Aşa aveam să aflăm că în masa de retribuiţi ai Episcopiei Sălajului există cu însărcinare de preot Gabriel-Viorel Gârdan. După ce i-am trecut în revistă modul infam în care încerca să transforme abuzul episcopal în acte de participaţie benevolă la construirea palatului, special cerute de către cei ale căror venituri au fost ciuntite, şi care acum protestau clamând abuzul şi nelegalitatea am semnat şi publicat prin acelaşi mijloc media (Magazin Sălăjan) o scrisoare deschisă prin care îmi manifestam surprinderea că un om al altarului este dispus să transforme abuzul în fapt licit, mărturisindu-ne că este peste puterea noastră de înţelegere, cum poate un subiect ce prin studiu şi „mimată evlavie” a dobândit privilegiul de a comunica din faţa „altarului”, să coboare atât de jos încât să contracareze protestul prelaţilor dijmuiţi în mod abuziv, cu afirmaţia că reţinerile din salarii s-ar fi făcut la cererea celor ce se plângeau atunci prin presă. Ne-am referit şi la decalog, din care l-am citat pe „Să nu minţi!”. Ne-am exprimat nedumiriri, dintre care convingerea noastră că funcţia de „Purtător de Cuvânt” este o împuternicire corespunzătoare unor munci murdare şi asta pentru că o persoană năimită cu o astfel de împuternicire nu se exprimă pe daturi, cum s-ar spune izvorâte din propria-i conştiinţă, cât este dator să susţină cu ardoare „murdăria din conştiinţele certate cu legea şi ordinea” al celor ce-l stipendiază pentru exercitarea unor astfel de însărcinări. La câteva zile după publicarea scrisorii am fost sunat de prelat care şi-a manifestat convingerea că nu Domnia Sa a minţit cât au minţit nevolnicii ce la încasarea drepturilor salariale s-au văzut cu drepturile ciuntite şi post factum au atacat măsura prin presă. Cu acceptul Domniei Sale i-am adresat şi o scrisoare privată, pe care am expediat-o pe adresa Episcopiei Sălajului, adresă furnizată de însăşi prelatul în discuţie. În rest tristeţe şi dicţionare în care să încapă şi „purtătorii de cuvânt!”

22 aprilie 2015
Tiberiu Vanca

Read More

CENTURĂ DE SIGURANŢĂ PENTRU FĂCĂTORII DE RĂU POVESTE CU ŞOBOLANI & Tiberiu Vanca

CENTURĂ DE SIGURANŢĂ PENTRU FĂCĂTORII
DE RĂU
POVESTE CU ŞOBOLANI

Nu mai este pentru nimeni un secret că România a devenit o arenă a prădalnicilor. Este din ce în ce mai evident că după baia comunistă, societate a terorii, a înlocuirii dreptului cu directiva, în 1989 românii s-au trezit faţă în faţă cu libertatea, nimic altceva decât: dreptul de a gândi neînfrânat, dreptul de a se constitui în grupări socio-politice- şi esenţial dreptul de a se exprima I-au fluturat cu braţele, în semn de irevocabilă despărţire, bandei a-tot-cuprinzâtoare care a fost partidul unic şi s-au apucat de construcţii politice mai după dogmă, mai după ureche. Numai că România eliberată de sub dictatură era flămândă, şi esenţial necununată cu lege, pentru că comunismul a inoculat trăitorilor din spaţiul naţional că „partidul-bandă, cum era cel comunist, era în esenţa sa religie, (având un portofoliu de sfinţi pe care antecesorii tăi şi chiar şi Domnia Ta, dacă ai fost trăitor al acelor vremi trebuia să-i venerezi), aşezământ justiţiar, pentru că prepuşii săi din eşaloanele de diriguire aveau competenţa să spună faţă de cine se poate aplica legea şi care sunt cei exoneraţi de obligaţia de a trăi după lege şi drept. Atunci în 1989 sub ochii Domniei Tale, stătea ademenitoare, „Turta agoniselii robilor roşii, trudnica strânsură de bunuri şi valori realizată pe durata celor patruzeci şi cinci de ani”, de către cei care au fost antecesorii Domniei Tale sau chiar şi de Domnia Ta dacă în perioada de referinţă făceai parte din populaţia activă, iar „Turta” aceasta aburindă, „proprietatea socialistă- proprietate de stat-” a devenit din cale afară de tentantă atunci când după aproape o jumătate de secol ţi s-a spus că şi tu, umilul trăitor sub dictatură ai dreptul să fii proprietar, un proprietar veridic şi nu unul artificios cum îţi fluturau comuniştii atunci când îţi spuneau că ai fi producător şi proprietar. Iar pentru că tot au spălat ei creierii populaţiei cu dubla calitate amintită mai sus, o bună parte a subiecţilor intraţi în era acoperită de libertate, o bună parte a populaţiei, şi-a zis că li se cuvine iar o altă parte, încăpuţii la butoanele puterii au început să ia. Şi cum după desprinderea de lăturile propagandei roşii s-a rămas cu sechela că ceea ce permite partidul este şi lege şi religie partidele aflate la putere departe de a fi gazde ale unor personalităţi educate sub raport politologic ce îşi propun să disimineze dogma partidului de referinţă au devenit gazde de hoţi. Şi uite aşa după ce: peisajul civic s-a umplut de partide, de asociaţii, de fundaţii şi alte forme asociative, care în loc să se manifeste în spiritul de disciplină şi după tradiţiile aşezămintelor de referinţă istorice, au acoperit autoritatea acestor grupuri asociative cu omnipotenţa fostului partid roşu preluând şi conştiinţa că partidul, să ne referim doar la acesta, este şi lege, şi legiuitor şi justiţie. Şi aşa se face că aburinda nadă, proprietatea de stat, ce li se oferea sub priviri poate fi muşcată. Aşa că cei ce au dobândit privilegiul de a se instala în fotolii diriguitoare de partid au început să muşte din avuţia publică, de care în bună parte s-a ales praful. A fost momentul istoric în care, precum ciupercile după ploaie, au ieşit în faţă miliardarii, mai modeştii milionari şi baronatele locale, încât Frumoasa Românie s-a transformată într-o veritabilă „Casă de Hoţi”. Locaţie în care adastă, dominatorul, toleraţii şi dominaţii. În situaţia României de azi, rolul de „Dominator” îl exercită Partidul Social Democrat, iar cu titlu de Toleraţi la „găluşca puterii”, subscrie UNPR (abreviere ce din lipsă de cunoştinţe n-o putem propune explicit), P.C,. (Partidul Conservator), şi neostoitul întru înfruptare din avuţia publică, UDMR grupare fără ideologie, fără identitate politică, cel capabil să stea cu nasul în curul oricărei formaţiuni ce istoriceşte s-a aflat, sau s-ar afla la putere. În rândul Dominaţilor se situează PNL (Partidul Naţional Liberal) grupare ce aduce în peisajul public şi fosta, altminteri puternică formaţiune ce a răspuns sub sigla PDL (Partidul Democrat Liberal), precum şi o serie de partide fără mare sau îndestulătoare priză la mase din seria cărora amintim PPDD, partidul supranumit şi „Elodia” după numele unei persoane dispărute pe destinul căreia întemeietorul grupării de referinţă altminteri o personalitate cununată cu şarlatanismul, a propus prin mijloace televizate (vezi O.T.V.) o adevărată isterie a căutării, însă nu din imboldul de a o găsi cât pentru a-şi forma o masă prozelitatoare din rândul populaţiei avidă, de senzaţii mai puţin comune, sau tari, cum li se mai spune.
Rotaţia la putere ale bandelor de hoţi adăpostite sub sigla unor pretinse partide politice, a fost timpul istoric în care marii bandiţi cu coloratură politică au hăcuit proprietatea de stat, devenind din târâie brâie, fruntaşi ai naţiunii şi nu în ultimul rând potenţi financiari. Dar cum în imediatul vicinat al acestor prădalnici se afla societatea consolidată în legalitate, în moralitate, şi cu alese instituţii de civilitate, respectiv Europa, uniune asociativă de state neinfestată de influenţe şi tare comunistoide, o uniune ce şi-a clădit prestigiul prin raportare la cele două valori amintite (legalitate şi moralitate), românii au tras cu ochiul la servituţile ce gardau sănătatea socială al acelor comunităţi şi au fost tentaţi să intre în concert cu acestea. Numai că suratele europene ne-au condiţionat apropierea urmată de integrare de însănătoşirea „Justiţiei”, drept care pe plaiul mioritic mai de voie mai de nevoie s-a mai făcut câte ceva în domeniul ridicării înspre standardele de calitate specific naţiunilor ce s-au dezvoltat liber. A fost suficient, pentru ieşirea din hibernarea produsă de dictatură. Oamenii din justiţie, în covârşitoarea lor parte conştiinţe morale de primă mână au profitat de breşa ce se producea şi din puţin în puţin au revigorat Justiţia până la a o face performantă. Ajunsă la aceste standarde de calitate şi devenită funcţională a operat fără a face rabat de politic, devenind aşa cum îi este destinul putere distinctă în stat. A fost momentul în care actele de banditism operate de oamenii certaţi cu legea şi ordinea ce au căpuşat în vârfurile de putere utilizând trambulina partinică au început să fie luate la puricat. Lucrurile au marşat spre un spectacol judiciar de care românii nu mai avuseseră parte din vremuri istorice, respectiv de dinainte de instalarea comunismului. Au ajuns în instanţe şi prin efectul hotărârilor judecătoreşti în recluziune, un fost prim ministru (Adrian Năstase), foşti miniştrii (Traian Remeş şi Ioan Avram (-afacerea cartaboşul-); Relu Fenechiu (afacerea transformatorul); Miron Mitrea (construcţii pentru mămica) vice-prim-miniştrii (Copos – loteria şi Clubul Rapid-) şi Voiculescu –(I.C.A) , Victor Babiuc (terenurile armatei din Pipera), şi lista este destul de lungă. Separat în prezent se află sub instrucţie penală o seamă de alţi miniştrii şi omnipotenţi de partid, din seria cărora îl amintim pe Viorel Hrebenciuc, pe Marco Atilla, etc. Condamnarea şi punerea sub acuzare a unor personalităţi din familia de demnităţi precum sunt cele enumerate mai sus a creat un spectacol mediatic de o frumuseţe ieşită din comun. Societatea românească a fost încărcată cu sentimente euforice, odată pentru că Justiţia şi-a reabilitat demnitatea şi a doua oară pentru că prădalnicii avuţiei publice sunt traşi, în sfârşit, la răspundere şi nu în ultimul rând pentru că societatea începea să se dovedească a atinge parametrii de performanţă în protecţia după lege a bunurilor şi a oamenilor.
Împrejurarea că s-au operat arestări din rândul acestora, că cei fără speranţă, oamenii din popor au asistat şi asistă la spectacolul mişcării acestor potentaţi sub puterea cătuşelor, a creat extrem de mari daune prestigiului demnitarilor aflaţi în funcţii care au realizat că şi-au cam pierdut privilegiile de a fi priviţi cu admiraţie, de a fi aplaudaţi, de dreptul ca în anumite conotaţii (diplomaţie) de viaţă să fie adresaţi cu „Excelenţa Sa” etc. Şi pentru că se află la butoanele puterii, au un prim ministru în funcţie, ce este drept ultra compromis, majoritate în parlament, sunt instalaţi în fruntea ministerelor şi a instituţiilor deconcentrate, au socotit că trebuie să scape de această umilinţă. În întâmpinarea acestui dor năpraznic de a-şi reabilita privilegiile de mai ieri, l-au instalat în linia întâi de acţiune pe senatorul cu demnitate discutabilă, unul ce a acceptat să se afle alături de Ion Iliescu la Palatul Cotroceni, cel ce s-a înjosit până la a deveni şoferul unui puşcăriabil, îl numim pe Şerban Nicolae, senator de Ialomiţa, care fără circumspecţie la onoare a trântit un proiect de lege prin care să se abolească arestările la o seamă de infracţiuni, chipurile prin modificare a codului penal şi de procedură penală, printre care se enumără şi corupţia. A înscrie în codul penal sau de procedură, după inspiraţia lui Şerban Nicolae, nu intuim în care, că în cazul corupţiei nu se mai admit arestări, ni se pare analog cu o prevedere hilară dintr-o veche Constituţie a Japoniei, în care se regăsea înserată şi prevederea că: „Elevilor de liceu le este interzis fumatul.” Cât priveşte notarea în aceste legi esenţiale că s-ar interzice încătuşarea ne apare o gugumănie ce ar putea fi comisă de către o persoană lipsită total de cunoştinţe juridice, ori senatorul ce încearcă să facă jocurile şobolanilor prăduitori instalaţi în vârfurile grupărilor politice se pretinde a fi absolvent al unei facultăţi de profil şi acoperit de una calităţile pe care o astfel de instituţie de învăţământ superior o conferă, respectiv, avocat, şi apoi pentru că încătuşarea nu este stipulată prin codurile de referinţă cât este o măsură procedurală luată de către organele Ministerului Administraţiei şi Internelor pentru ca oamenii săi, responsabili cu mişcarea persoanelor arestate să-şi salvgardeze răspunderea de eventuale evadări. Luând în considerare năzdrăvăniile propuse prin proiectul de lege al lui Ş.N. intuim că prăduirea avutului public nu este un accident al actelor de comportament ale potentaţilor partidelor aflate la putere cât un privilegiu ce socot ei că li se cuvine, că departe de ei gândul de a aplauda revigorarea prestigiului Justiţiei, cât face doar dovada că nu sunt aplicaţi să-i conceadă acesteia rol şi autoritate de putere distinctă în stat şi că sunt aplicaţi să o rearunce la condiţia de cenuşereasă a instrumentelor cu vocaţie publică, astfel cum a fost tratată în timpurile negre ale dictaturii.

6 aprilie 2015
TIBERIU VANCA

Read More

ZMUCITUL DIN SENAT & Tiberiu Vanca

ZMUCITUL DIN SENAT

Ne referim la un personaj din „preistoria democraţiei originale”. Ştii Domnia Ta Vizitatorule cea care s-a iniţiat pe cadavrul , lipsitei de glorie, şi încărcatei de crime, orânduirea socialistă. Ei bine personajul nostru a fost zmucit din anonimat de către „animalul ieşit din vizuina comunistă pentru a ne conduce spre o viaţă nouă”, cel ce se numea Ion Iliescu, ăla de a pricopsit mult încercatul popor român cu „golănii” titrate mineriade şi alte subţietăţi izvorâte dintr-o minte îngrăşată cu nutrienţi roşii. Vom vorbi de ialomiţeanul Şerban Nicolae, personaj acoperit precum sunt acoperiţi şi alte, adevărate cohorte de tâmpiţi, cu fel de fel de diplome de absolvenţi în drept, absolvenţi crescuţi, ca ciupercile după ploaie, la Băile Herculane, la Lugoj, la Cucuieţii de Câmpie, şi seria locaţiile ar putea fi mult mai bogată. Şi cum mandatele personajului de tristă amintire, pe ici pe colea uns cu apetenţe criminale, Ioan Iliescu s-au consumat iremediabil, Şerban Niculae fost consilier al ăluia ce printre alţii, l-a ucis, printre alţii, şi pe Nicolae Ceauşescu, a rămas fără demnitate, şi cum tare i-a plăcut să vadă prostimea de la nivel de „demnitar”, şi-a cumpărat un scaun de senator. Şi pentru că venii vorba despre cumpărat, de bune zile nu este pentru nimeni un secret privind costurile înălţării cretinilor în atari fotolii. A existat unul fără nici o meserie şi pentru că în vremuri devenite de acum imemoriale se circula cu autobusele RATA, şi-a declinat o profesie pe măsură: „Auto”. Ne referim la sumele date publicităţii necesar a fi consumate pentru intrarea în parlament, sume ce prin osârdia presei au devenit, de acum, publice. Ei bine „Nicuşor” sau „Nicolaiţă”, cum s-o fi dezmierdând pruncii ialomiţeni s-a înfipt zdravăn în fotoliul de senator, şi după ce a exersat îndeletnicirea de şofer al marelui puşcăriabil care este, şi va rămâne, Cătălin Voicu, a ajuns la concluzia că nu se mai poate şi că legislaţia penală, această centură de siguranţă a socialului, în orice societate civilizată, trebuie să fie distrusă. Şi pentru că se dovedeşte a fi de neclintit în intuiţiile sale şi-a spus că instituţia arestului preventiv este anacronică şi trebuie aruncată la lada de gunoi a istoriei, iar despre încătuşări ce să mai vorbim. Şi odată ce în minunata sa „bilă” au punctat gândurile amintite a pus-o de o iniţiativă parlamentară. Iar pentru a-i ieşi pasienţa, parlamentarului doct, trebuie să-şi dreagă iniţiativa cu o „suferinţă” ce-i încearcă masa de alegători. Lui Nicolăiţă i s-a părut că, electorii care i-au binecuvântat banii investiţi în cumpărarea demnităţii parlamentare, suferă nespus când aud cuvântul „preventiv” asociat cu „arest”, adică socotesc că arestul preventiv ar fi un fel de pedeapsă, şi nu o măsură judiciară cum înţeleg doctrinarii jurişti a fi instituţia de referinţă, drept care propune înlocuirea acesteia cu „arest sever” una, ce după mintea lui mai blândă, şi a gândirii sale ialomiţene să nu mai aducă a pedeapsă. Iar „barbaria” încătuşării să fie exclusă din mijloacele de operare ale oamenilor legii. Că nu se face!. Nu mai vorbesc de faptul că în „preţioasa” sa iniţiativă legislativă enumără o seamă de infracţiuni cum ar fi spre exemplu corupţia în raport cu care oamenii legii ar fi cazul să se poarte mai cu „mănuşi”.
Nicolăiţă! Tată! Tare mai eşti dus cu pluta! Să le luăm pe rând, iar într-un fel să-i ajutăm şi pe vizitatorii noştri să facă raţionalmentele de valoare ce se impun:
Arestul preventiv, nu este o pedeapsă, iar faptul că oamenii fără instrucţie profesională de specialitate ar putea-o considera astfel ar trebuie trecută cu vederea. Arestul preventiv este o „măsură legală” de protejare a condiţiilor în care socialul operează activitatea de urmărire penală, respectiv: în primo tempo, se asigură că cel cercetat să nu se ascundă, să nu dispară, fapte ce ar determina o mare cheltuială publică pentru aducerea sa în faţa legii, iar în secundo tempo îi împiedecă urmăritului posibilitatea de a zădărnicii urmărirea penală, odată prin influenţarea, mergând până la corupere a martorilor, prin punerea în circulaţie a unor probe special ticluite ş.a.m.d. Este cu alte cuvinte o măsură de protejarea a câmpului administrării probelor. Măsura arestului preventiv nu se ia faţă de oricine cât doar faţă de cei cu privire la care există temeinice dovezi iniţiale că s-ar fi aflat în câmp infracţional ca autor de acte antisociale. Iar pe de altă parte timpul consumat în arest preventiv se desocoteşte din pedeapsa ce se va pronunţa prin hotărârea definitivă a instanţei. Arestul preventiv, nu este şi nu poate fi considerat o măsură abuzivă şi asta pentru că societatea îşi asigură în mod deplin răspunderea în raport cu luarea acestei măsuri prin faptul că cel ce ar putea fi victimă a unei arestări nelegale, are deschise căi judiciare, fie penale , fie de despăgubiri civile, împotriva societăţii, în vederea sancţionării unei arestări abuzive.
Dacă Nicolăiţă, „Zmucitul din Senat” socoate că noţiunea „preventiv” este de natură să creeze spaime existenţiale populaţiei, ne întrebăm cum va reacţiona aceiaşi masă de
trăitori fără cunoştinţe de specialitate în raport cu termenii de înlocuire pe care Domnia Sa îi propune, în loc de „Arest preventiv”, „Arest Sever”. Nu cumva asocierea măsurii jurisdicţionale, penale, a arestului cu noţiunea de „sever” va compare a fi înfricoşătoare, în mintea celor fără pregătire de specialitate? Şi tot retoric: dacă preventiv în opinia publică ar putea avea înţeles de pedeapsă, nu cumva noţiunea de „sever” ar putea conduce înspre eventuale cazne?. Şi pentru că în timpi istorici de devoalare a instituţiilor de drept, existau şi denumiri ce puteau inspira grave temeri, cum a fost „in illro tempore”, „condamnarea la temniţă grea”, nu cumva prin neinspirata înlocuire blajinei măsuri de prevenţie cu „arest sever” ne aflăm în situaţia de a încărca imaginaţia populaţiei cu nefericite temeri. Aşa cum dualul „bine, rău”, se presupune a se afla în raport de reciprocitate, tot astfel noţiunea de „sever” are un corespondent de raport , cum ar fi „blând”, sau „uşor”, sau „blajin”, iar pe cale de consecinţă „Luminozitatea Sa” Senatorul de Ialomiţa nu cumva a omis să propună şi instituţionalizarea „arestului blând”? Adică dacă arestul sever ar fi unul ce conduce înspre suportarea a ceva încrâncenări, arestul blând, ar putea fi unul cu suportabilitate de mângâieri şi cântece de alint, iar într-o astfel de situaţie Ialomiţa şi inteligenţa „in iure” izvorâtă de pe acel plai şi adusă în Parlament prin unsul lui Iliescu, Ş.N.,n-ar umaniza în mod tranşant disciplina penală?
În ordine, ar fi de adăugat că noţiunile asociate „arest” cu „preventiv” au menirea a determina efecte educative, respectiv grija de a nu accede sub puterea unei astfel de măsuri, noţiunile asociate propuse de Şerban Nicolae sub forma arest şi sever sunt de natură a crea temeri de la îngrijorare până la groază şi peste toate ar determina vulgarizarea unei instituţii penale, ce este în deplin acord cu instituţiile de drept corespunzătoarea a celor mai înalte civilizaţii statale.

4 aprilie 2015-

TIBERIU VANCA

Read More

UNEORI SE MOARE, CINSTE CELOR CARE MOR, ÎNSĂ, FRUMOS! & Tiberiu Vanca

UNEORI SE MOARE,
CINSTE CELOR CARE MOR,
ÎNSĂ, FRUMOS!

Dacă ar fi să caracterizăm în termeni economici societatea umană, am fi legitimaţi să spunem că este „COHORTA CELOR AFLAŢI, PERMANENT ÎN LUPTA PENTRU ÎNTÂIETATE”. Segmentul sportiv al societăţii ne prezintă, pe de o parte, atleţii, iar pe de alte părţi pe cei înregimentaţi în întrecerile de forţă, box, lupte, skandenberg, şi altele, şi nu în ultimul rând artizanii jocurilor. Acest din urmă segment este cel ce ne motivează condeiul, acum, pentru a propune un strat emoţional. Din când în când naţiunile propun personalităţi al căror fibră, fie ea intelectuală fie a „puterii de a face” întru-performant, ies strălucitor în evidenţă, producând emoţii din cele mai plăcut a fi susţinute. Anul 2013-2014 şi de ce nu şi începutul lui 2015, o aduce în prim planul emoţional român, cu străluminări şi pe alte meridiane, pe tenismena Simona Halep, personalitate ce prin râvnă şi rezultate a accedat în al 2014-lea an, al umanităţii, pe locul al doilea mondial, iar începutul acestuia an o prinde pe locul al treilea. Astăzi a fost pentru prima dată învinsă după patrusprezece victorii consecutive în întrecerile de prim rang ale tenisului mondial. Participarea sa în întrecerile pe care le propune acest solar joc, ne afişează două straturi emoţionale, pe de o parte accederea din victorie în victorie a unui sportiv român spre vârful de performanţă mondial, iar pe de altă parte este un test privitor la „ocuparea, evident paşnică, a Terrei de către români”. Facem această ultimă punere în pagină legitimaţi de susţinerea pe care sportiva noastră a avut-o din partea conaţionalilor, la Singapore, la Shenhzen (China), la Melbourne (Australia) la Dubai (Orientul Mijlociu), la Indian Wells , în America şi la Maiami, partea răsăriteană al aceluiaş continent, locaţii a căror dispersare pe meridiane nu mai trebuie dovedită, acolo unde galeria, de limbă română a Simonei a fost într-atât de prezentă încât dacă am fi făcut abstracţie de locul de desfăşurare, am fi fost, cu uşurinţă, motivaţi să credem, că susţinerea sportivei, acolo, nu este mai prejos de cât cea care iar fi fost dedicată undeva pe plaiurile româneşti. Iar prezenţa pe toate meridianele Terrei a uimitoare cohorte de români ne conferă câmpul de muncă şi efort, trânta cu viaţa pe care aceste harnice furnici care sunt români o prestează nu numai pentru stricte nevoi personale cât şi pentru gloria speciei.
În această dimineaţă, românii de pe toate meridianele au abandonat, treburi şi preocupări, au deschis sticla magică a televizoarelor pentru a fi alături de conaţionala lor, angajată în lupta pentru accedere în finala Turneului de la Maiami-Florida-USA. Conaţionala noastră s-a aflat în aceiaşi serie cu sportiva ce de ani buni staţionează, evident prin strălucirea rezultatelor, pe locul întâi Mondial, Serena Williams, iar pentru că s-a întâlnit, locul unu mondial cu locul trei, lupta sportivă dintre aceste două mari sportive, deşi, ca ordine, a fost o semifinală, s-a ridicat la rangul veritabilei finale a turneului. După o întrecere nu lipsită de dramatism victoria a revenit Serenei Williams după derularea a trei seturi, setul I i-a revenit Serenei cu 6-2, setul al doilea Simonei cu 4-6, iar dramaticul set trei deţinătoarei titlului mondial cu 7-5. A fost o luptă, care pe care, în care victoria a revenit deţinătoarei celei mai mari experienţe.
Salutăm chiar şi această înfrângere ca pe o veritabilă victorie, întrucât ne-a dovedit, pe de o parte, că sportiva noastră a intrat în faţa fileului cu capul sus, şi nu a părăsit întrecerea marcată de umbre ale ruşinii, iar pe de altă parte a făcut o dovadă plenară că este înscrisă pe un drum ascensional. Nu putem să încheiam aceste rânduri fără a aminti că la întrecerea Campioanelor de la Singapore, ultima ediţie, în preliminarii Simona Halep a realizat în premieră după multă vreme o înfrângerea Serenei Wiliams, o victorie clădită pe un prim set adjudecat la 6-0, şi nici faptul că la aceiaşi ediţie a Turneului Campioanelor deţinătoarea locului întâi mondial şi-a îmbrăţişat cobeligeranta şi cu efuziunea pe care numai dragostea şi prietenia o poate pune în circulaţie, a prezentat-o pe sportiva noastră drept „Viitorul Loc I Mondial”. Aşa! Ca să se ştie!
Întrecerile sportive reprezintă una din cele mai elegante manifestări umane, în cadrul cărora se departajează două stări terminus, un învingător şi un învins. Cea de a doua stare, poate lua, pe de o parte, calea ruşinii atunci când cel ce iese din întrecere este, fie un veleitar, fie un sportiv nepregătit, iar pe de altă parte calea onorabilităţii atunci când învinsul a prestat o atitudine sportivă strălucită, atunci când titlul se derulează pe muchie de cuţit, cum s-a întâmplat să fie şi strălucita dispută dintre Serena Williasm şi Simona Halep de astăzi.
Faptul că Simona Halep a ieşit din întrecere în urma înfruntării celei mai titrate sportive, a ramurii, prin luptă dârză, prin etalarea de tehnici şi prestarea de efort la cel mai înalt nivel, o onorează, iar potrivit pronosticului lansat de Serena Williams la Singapore, atât ea cât şi întreaga naţiunea română a fost avizată că sportivei i se află în pregătire coroana de lauri la nivel mondial, eveniment în aşteptarea căruia ne aflăm.
Ave! Simona!

3 aprilie 2015
Tiberiu Vanca

Read More

SERENA PLEACĂ FĂRĂ ÎNFRÂNGERE; SIMONA INTRĂ FĂRĂ VICTORIE & Tiberiu Vanca

SERENA PLEACĂ

                  FĂRĂ ÎNFRÂNGERE;

                      SIMONA INTRĂ

                     FĂRĂ VICTORIE

          La vârful tenisului mondial feminin, o mare campioană, Serena Williams încărcată de victorii, cum n-a mai fost alta, dar şi de neiertătorii ani care-i spuneau , parcă, că era ei de strălucire riscă să o apuce pe o pantă descendentă şi-a pregătit cu minuţiozitate ieşirea. În prim o tempo, prima întâlnire de la Singapore în care o pruncă ce parcă s-a născut cu o rachetă la mână, a învins-o pe maiestră. La o distanţă de doar zile între prunca venită pe lume sub zodia rachetei şi marea, imensa maiestră a tenisului Mondial Feminin are loc cea de a două întâlnire Williams-Halep. Victoria este adjudecată de S.W. dar ceea ce a atras atenţia au fost evenimentele post eveniment, simbolica predare a ştafetei. Serena  a îmbrăţişat-o pe ce mică, dând glas convingerii sale că o are alături pe viitoarea numărul unu mondial. Şi au trecut zile săptămâni şi câteva luni până la regăsirea celor două în întrecerea de la Indian Waless. Aici cele două protagoniste ale povestirii noastre au trecut din victorie în victorie şi au accedat în semifinalele ce urmau a se desfăşura prin întâlnirile, în ordine : Jelena Jancovic c/a Sabine Lisicki  şi  Serena Williams c/a Simona Halep. Prima semifinală desfăşurată în 21 martie 2015, la orele 5 ale României între Jancovic şi Lisicki îi dă paşaport de intrare în finală jucătoarei din Serbia, şi  cu sufletul la gură românii aşteptau întâlnirea dintre Serena Wiliams şi Simona Halep, care avea să nu se mai producă, motivat de retragerea din concurs a Serenei. Şi cum un astfel de eveniment trebuia să aibă o cauză, Serena, credem că formal a invocat dureri la genunchiul drept. Ne-am asumat răspunderea să spunem formal, pentru că socotim că la mijloc s-a aflat înalta stimă pe care marea glorie a tenisului  mondial, Serena, a dovedit-o atunci când a pariat pe Simona prognosticând că este jucătoarea cu perspectivă de a-i lua locul.  Iar pentru că trebuia operată o tranziţie a ales un schimb de ştafetă „fără victorie şi fără înfrângere”.

                        Îi urăm Simonei, puterea de a  accede prin efort şi luptă sportivă în locul simbolic încălzit de către marea glorie a tenisului mondial, Serena Williams.

                       

                        21 martie 2015-

                                                                                                          Tiberiu Vanca

Read More

RÂSUL – AFECT DE SUPRAVIEŢUIRE- & Tiberiu Vanca

RÂSUL – AFECT DE
SUPRAVIEŢUIRE-

Râsul pe lângă multe influenţe ce dau expresie trăirii umane trebuie văzut ca o manifestare de reglare a tonusului. Poate fi văzut şi ca un factor de decompresie a unei suferinţe, respectiv o reducere fie treptată fie totală a încărcăturii psihice produsă de încărcarea cu evenimente ce pot să ne perturbe trăirea până la a se constitui în suferinţe. După cum la primirea unui mesaj util se exultă până la exacerbare, spaţii de trăire ce în aceste stări de fapt sunt acoperite de satisfacţii, ce la rândul lor pot determina sentimente ce oscilează între zâmbet şi hohot. După structura sentimentelor ce ne provoacă stări de satisfacţie până la bucurii, situaţii în care aspectul facial se înscrie în a trăda luminozitatea unei trăiri, îndeobşte veselia caracteristică râsului, este identificabilă prin deschiderea facială „printr-o mişcare caracteristică a gurii şi feţei, însoţită de un şir de sunete „ (n.n. am citat din Noul Dicţionar Universal al Limbii Române” Ed. Litera -ediţia treia- pag. 1371). Este util să apreciem că nu se poate vorbi de o liniaritate a râsului, cât manifestarea de acest gen poate îmbrăca forme absolut diferite, din seria cărora amintim : „râsul amar”; „râsul euforic”; „râsul condescendent”; „râsul lumii”; rânjetul; etc. Iar pentru că le-am amintit pe acestea nu este lipsit de interes să încercăm o sumară definire a fiecăruia:
Râsul amar: este cel ce se produce atunci când suntem încărcaţi, sau ni se produce, inducerea unui eveniment ce distonează cu necesitatea până la a se afla la marginea utilului.
Râsul euforic: este manifestarea încărcată de umor ce sugrumându-ne de emoţii ne produce starea de hohot, respectiv o bucurie ce ne zguduie întregul organism.
Râsul condescendent: este o stare de falsă satisfacţie ce se produce pe fizionomia unui subordonat pentru a-i crea falsa credinţă, să zicem superiorului, în raport cu gluma ce acesta a propus-o. Poate fi manifestarea de la zâmbet la râsul reţinut prin care acelaşi subordonat dă de înţeles că apreciază o anumită atitudine a superiorului. Acestei specii de râs i se poate spune şi „râs pupincurist”.
Râsul lumii: compare în raporturile sociale în legătură cu atitudini din cele ce nasc dispreţ, atunci când un subiect compare într-o anume societate în care pretenţiile vestimentare se presupun a se ridica la un anumit rang ( joben; redignotă; frac; etc.) iar un anumit participant compare îmbrăcat în straie fie învechite, fie zdrenţuite, fie în culori ţipătoare de neconceput a le afişa la un atare eveniment.
Rânjetul: este o schimă facială din spatele căreia transpar rele sentimente, viitoare ameninţări, depreciere până la dispreţ, etc.
Am procedat la o astfel de introducere pentru a avansa publicului o mai veche lucrare a noastră, lucrare prin care ne-am propus, în anul 1990 să dovedim, şi credem a fi reuşit, că în ciuda terorii, a inoculării de grave temeri existenţiale, a uciderii vârfurilor societăţii civile în lagăre concentraţionale, în cei patruzeci şi cinci de ani de teroare comunistă poporul român nu a uitat să râdă, şi după cum bine se ştie râsul are şi a avut şi o funcţie militantistă, iar cu privire la existenţa acestei eroice atitudini de negare şi de luptă împotriva terorii roşii a vorbit în acele timpuri insolitul personaj, numit Bulă. Dar despre acest lucru textul nostru din 1990, text ce a văzut lumina tiparului în 2008, în lucrarea noastră:”Izbăvirea prin limbă” Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă” Cluj-Napoca 2008, pag. 67-70.
ADIO, BULĂ!
În numărul său din 4 septembrie 1990 (212), cotidianul „Adevărul” publica, sub semnătura lui Constantin Coroiu articolul „Misterioasa dispariţie”, o interesantă punere în pagină a celui mai de seamă protagonist al umorului popular al anilor ´71-´89, personajul cunoscut sub numele de Bulă. Privim articolul în discuţie ca pe un act de referinţă în creionarea momentului de umor popular pe care-l înscrie în istoria spiritualităţii româneşti acest actor insolit, când hâtru, când uşor neghiob, când inocent, şi modalităţile sale specifice de sugestie ar putea fi lesne continuate, după cum o cerea situaţia, pentru că el era de fapt, o expresie, un recul al mulţimii la mijloacele de împilare, era orificiul prin care băşica roşie tindea să-şi piardă presiunea, iar în termeni mai terni să se dezumfle. Articolul în discuţie, cu toate că este echilibrat, ne dă, totuşi, ocazia să ne disociem de punctele de vedere ale autorului, în cel puţin două din părţile sale. Nostalgica nedumirire :”Să fi devenit Bulă anacronic ?”şi inserţia „Dacă l-a scos cineva la pensie, confundându-l cu un slujbaş oarecare, îl rechemăm de urgenţă în Cetate”, ne ocazionează remarca: Bulă a fost instrumentul unei epoci istorice determinate şi a ieşit din scenă odată cu epoca, în care, reţineţi, s-a format şi şi-a motivat prezenţa, nu-l rechemaţi în „Cetate” pentru că aburul acesteia nu-l mai poate legitima.
*
Ca unul din cei care au observat modul de acţiune a umorului popular, am avut, cu ani în urmă, revelaţia schimbării fundamentale a acestuia la orice modificare de registru politic. Opinia publică, această forţă sancţionatoare a moravurilor şi năravurilor, a operat fără milă în decursul tuturor epocilor istorice, de preferinţă prin instrumentele umorului popular, îmbrăcând haine absolut specifice de la un timp la altul, iar pentru a nu ne cantona în limitele unei simple susţineri teoretice, vom exemplifica cu marile tronsoane de umor ale ultimilor patruzeci şi cinci de ani.
Vom începe cu 5 martie 1945, respectiv cu instalarea guvernului de mare ruşine istorică, zis Dr. Petru Groza. Imediat după instalarea acestuia, opinia publică a observat, fără nici un fel de greutate, caracterul demagogic al politicii acestuia, a sesizat picăturile de opium ce se inoculau mulţimii, respectiv conducerea de către clasa muncitoare în alianţă cu ţărănimea muncitoare, şi ţara întreagă s-a transformat într-o veritabilă şezătoare, în care se rosteau deschis, cu o savoare de loc ascunsă, glumele pe seama celor două personaje antologice ale momentului: Romulus Zăroni1, ministru în funcţie la agricultură, şi Petru Groza2, zis Bumbac. Şi totul a durat până la iniţierea marelui genocid al primei dictaturi comuniste, respectiv epoca dejistă3, împotriva intelectualităţii şi a vârfurilor societăţii civile, până la decimarea acestora în lagărele de concentrare şi la consolidarea domniei securităţii. Acest moment marchează intrarea în plină dictatură stalinistă şi închide primul tronson al umorului spontan, iniţiindu-se cel de al doilea. În plină teroare stalinistă, gluma este acidă, dar ascunsă în spatele unor meşteşugite straie stilistice, este perioada în care discursul popular despre exploatare, despre cruzime, despre domnia afectelor primare, despre suferinţa fără echivalent a unei populaţii înspăimântate şi prevenitoare, de acum, se realizează într-o genială economie de termeni. Operează bancul sec, şi savuroasele propoziţii cu „Radio Erevan”. Acest al doilea tronson al umorului popular durează până prin anii ´65. Anul ’65 şi următorii, aducând o oarecare ameliorare a tonusului politic, introduc pe scena umorului popular isteţimea şi inventivitatea olteanului, care aduce pe eşichierul rostirii glume savuroase, eliberate de acum de teama pronunţiei, întrucât societatea românească părea a se fi înscris pe un drum eliberator. Bancurile cu olteni, prefigurând al treilea tronson al umorului popular, se închid în mod dramatic în anul ´71, odată cu reîntoarcerea dictatorului din vizitele de „Pretinie” din China şi Coreea de Nord4, când se instalează în viaţa publică românească „Mica revoluţie culturală”, cea care transferă din Extremul Orient în România manifestările megalomanice de adoraţie şi cult al personalităţii la adresa cuplului dictatorial Este momentul în care păşeşte pe scena umorului spontan Bulă. Un personaj ce ascunde umorul sub insolitele măşti: ale tâmpeniei, ale inocenţei, ale dezarticulării şi dezmembrării realului în schime anacronice şi nu de puţine ori absurde. Bulă este oglinda vie, în luciul căreia se vitalizează devenind discurs demascator, prin duratele hazului, cinismul unei conduceri socio-politice a cărei venalitate se înscrisese în limite paroxistice. Bulă nu numai că iniţiază spre zâmbet muşchii faciali, cât implementează în ascultător datele unor sentimente de loc vesele, dispreţul şi sila. Slalomând printre acestea din urmă, hazul întâmplărilor sale era unul din acelea care direcţionau discursul spre condiţia de rob al ascultătorului, condiţie la care a fost coborât un întreg popor. Glumele caracteristice acestui al patrulea tronson al umorului public nu erau tonifiante, cât descurajante prin descriptivismul lor. Ele evidenţiau starea în care se află ascultătorul şi, avertizându-l, aveau menirea să-l pregătească pentru rezistenţă, iar spre deosebire de cele ale tronsonului trei (cu olteni), se derulau în cercuri despre care se credea că nu sunt populate cu delatorii vremii, şi aveau un pregnant caracter conspirativ.
Bulă a murit la 22 decembrie ´89, odată cu modificarea datelor socio-politice ce i-au legitimat apariţia. El a corespuns acelui timp istoric, el nu a fost structurat să servească două epoci, iată de ce plecarea lui a fost ireversibilă şi oricâte nostalgii s-ar exprima, el nu se va mai putea întoarce.
1. Romulus Zăroni –Ţăran din comuna Băcia, jud. Hunedoara, înscăunat de către Guvernul Dr. Petru Groza ca ministru al agriculturii. În perioada de referinţă, pentru a se fundamenta teoretic alianţa ţărănimii cu clasa muncitoare s-a scos de la naftalină „Frontul Plugarilor”, formaţiune politică cu rang de partid, înfiinţat de Petru Groza. Pentru a se da forţă acestei alianţe, din motive politicianiste, un ţăran în fotoliu de ministru, Romulus Zăroni a fost uns în postul de Ministru al Agriculturii.
2. În campania electorală din 1946, Frontul Democrat Popular (F.D.P.) alianţă a comuniştilor cu Frontul Plugarilor pentru a atrage simpatia păturilor ţărăneşti şi în special a femeilor, au exploatat criza de bumbac determinată de tarele războiului şi au promis că vor încărca piaţa cu bumbac. În anii de referinţă, bumbacul se torcea, şi respectiv, fibra rezultată din tors se ţesea în gospodăriile ţărăneşti. Cum aducerea bumbacului pe piaţa românească a fost o promisiune ce n-a fost acoperită, Petru Groza a intrat în umorul popular sub titrarea „Groza Bumbac”.
3. Primul dictator postbelic român a fost ceferistul Gheorghe Gheorghiu, care şi-a adăugat numelui real şi unul revoluţionar, după moda instituită de Lenin şi Stalin, adăugând-şi la nume particula Dej. În timpul dominaţiei acestuia s-au derulat marile procese politice, s-au înfiinţat lagărele de concentrare în care au fost internaţi şi şi-au găsit sfârşitul marii intelectuali ai ţării şi vârfurile societăţii civile.
4. În anul 1971 cel de al doilea dictator ,Nicolae Ceauşescu, face o vizită în China şi Coreea de Nord. De unde importă în România mişcările megalomanice şi de proslăvire a cultului personalităţii ce se practic au în respectivele spaţii naţionale

TIBERIU VANCA
19 Martie 2015

Read More

ŢĂRANUL & Tiberiu Vanca

ŢĂRANUL

Doar vânătorul şi păstorul ar putea revendica o mai mare vechime decât tenacele şi solarul plugar. Dar nici o altă profesie n-ar putea ridica orgolii pentru o atât de robustă curgere filoniană sau pentru o atât de generoasă destinaţie a trudei sale. Şi-a semnat voia de a izbândi pe pâine, cu toate că n-a avut nicicând pretenţia că încrâncenarea aceasta a lui va face istorie. A cucerit meridianele, înstăpânindu-le, fără săbii, fără gloanţe, fără zburătoare aducătoare de moarte, cu aburul învoalat al pâinii. N-a vrut, dar a gândit istoria. Descoperind strâmtimea imperiilor crăieşti sau de orice alt fel, le-a anulat, hotărând de unul singur fruntariile celui mai bun şi mai cuprinzător imperiu, Imperiul Pâinii, precum şi actele de sacerdoţiu ce trebuie să consacre Domnia Pâinii. A oferit-o ca ofrandă zeilor, zeilor precreştini, zeilor mitici, precum şi Zeului disputat, cu prea mare osârdie de taberele creştine. În imaculate straie, cu prapori şi cântări, binecuvântează grâul la vârsta pârgii, iar drumurile acestea ale lui sunt drumuri de pace, de cuminţenie şi de speranţă. I-a descoperit pâinii o lojă princiară, un fel de a o pune în stimă aşa cum cea mai perfectă metaforă n-ar fi izbutit. N-o primeşte la mesele lui de trudă cât şi la cele de praznice înainte de a o aşeza pe pântecele şi sânii roditori ai femeii şi fără a prefigura pe ea liniile de suferinţă şi sacrificiu ale Fiului Domnului. O duce în biserici şi cimitire, acolo unde ţărâna a acoperit pe toţi cei ce, milenii la rând, au trudit pentru ea, psalmodiind, o mişcă ritualic între pământ şi cer, spunând generaţiilor de sub glie că „Imperiul pâinii” cel pentru care au prestat ei grele sacrificii, luptă pentru linişte, încercând să înscăuneze bunăvoinţa.
El a deprins truda pentru pâine pe holdele fără de capăt, acolo unde ciocârlia i-a vorbit despre soare şi despre lumină şi aruncând asupra-i triluri cristaline l-a cununat cu curăţenia. Aici a gândit el lucrul drept şi prin mereu repetate exerciţii, a deprins taina separării adevărului de neadevăr, a virtuţii de păcat, a vieţuirii pe imaculata linie a moralei cu evitarea strâmbătăţii şi a ocolişurilor şi tot aici, privind spre lumină, prinzând sunete cereşti, şi-a alcătuit ţinuta statuară ce l-a consacrat drept purtător al celor mai riguroase sume de principii, fericindu-l a fi întâiul pe drumurile alpine ale purităţii.
S-a desfăcut în univers prin toate actele sale de viaţă. El a scrutat cerul şi ochii în pârgă ai nevestei, pentru că cerul îi dă îndeobşte lumină şi apă, iar femeia de lângă el îi dă dreptul de a se regenera în secole. El a aşteptat, a aşteptat, şi uneori a plâns aşteptând apa, iar alteori a urât apa şi din nou a trebuit să aştepte. A aşteptat semne pentru culcatul şi întorsul ierbii, pentru grâu, a aşteptat apă ori de câte ori a simţit că rădăcina chircindu-se, se usucă. El a pătruns în univers fără manuale, înarmat doar cu ştiinţa aşteptării, a răbdării, dublată cu o mare capacitate de a spera.
Dacă vă va întreba cineva ce ştie ţăranul, să spuneţi pâine şi bunăvoinţă la locul de miez al celei mai perfecte morale.
Rostită la 29 ianuarie 1981
POSTFAŢĂ
În Sfânta Zi de Duminică , aflată între a zecea şi a unsprezecea săptămână a anului 2015, prag al momentului în care plugarul abandonează căldura căminului familial dedicându-se „Ogorului”, acest, la români, Domnitor, la alţii, Rege, şi la ultimii, Împărat, al hranei, îşi intră în a sa raţiune de a exista. În ce mă priveşte mă văd obligat să fiu a doua fiinţă care-i spune „Bine ai Venit! pe locaţia ce hrăneşte planeta!”. De ce „a doua fiinţă?”. Simplu! Pentru că primatul îl deţine „Ciocârlia”, pe care ori cât m-aş strădui n-o puteam întrece.
*
Am aruncat pe „Piaţa de Lumină a Sufletelor” aceste cuvinte de însoţire al unui text pus, „in illro tempore”, în circulaţie, pe calea oralităţii, la vremea „Ororii Roşii”, respectiv în 29 ianuarie 1981, în „Slavnica Revistă”, pe care am inventat-o, şi condus-o, „Agora”* şi între coperte în „Tiberiu Vanca – Scrinul cu Tablete - pag. 261-262”. 
*„Revista de Cultură cu Public „Agora” ” înfiinţată în Brad jud. Hunedoara, în 16 decembrie 1976, care spre deosebire de suratele cu haină tipărită, îşi disimina mesajele numai prin cuvânt rostit. 
Tiberiu Vanca

Read More

STOP! INVAZIEI AUTOMUTILAŢILOR SCRISOARE DESCHISĂ & Tiberiu Vanca

STOP!
INVAZIEI AUTOMUTILAŢILOR
SCRISOARE DESCHISĂ
*
FEDETRAŢIILOR SPORTIVE, CELE CE ARUNCÂND LA
PUBLIC PERFORMANŢA SPORTIVĂ O ASOCIAZĂ CU
LIPSĂ DE RESPECT ÎN RAPORT CU ANATOMIA UMANĂ
***
Omul este chintesenţa creaţiei Divine, cum spun teologii, a creaţiei Naturii, cum susţin liber cugetătorii, este vârful de performanţă a creaţiei. Este maşinăria biologică dotată cu raţiune. Maşinărie ce ne-a permis să pătrundem adânc în tainele naturii şi asta pentru că omul este dominat de forţa motrice care este curiozitatea, forţă ce-l determină „Să Afle” şi pe măsură ce află câte ceva vrea tot mai mult şi ceea ce trebuie spus este faptul că nu înţelege să se oprească. Nu se va opri niciodată. Mergem pe stadioane şi în sălile de sport să vedem până la ce nivel a ajuns omenirea în domeniul mişcării fizice, să ne înscriem în performantul la care ne-au îndemnat străbunii de peste milenii atunci când au pus în circulaţie adagiul „Mens sana, in corpore sano!” Şi ne retragem, nu de puţine ori, din aceste temple ale capacităţii omenirii de a-şi depăşi condiţia fizică şi capacitatea de a se mişca cu conştiinţa încărcată de semne de întrebare, şi cu inima copleşită de durere. Şi asta pentru că actorii, fie ei atleţi, fie practicanţi de jocuri sportive, ne dovedesc că departe de a avea „o minte sănătoasă” cum propuneau străbunii de peste milenii, intră în întrecere, sau în devoalarea jocului sportiv, cu capacităţi fizice bine dezvoltate ale unui trup ce adăposteşte fie lipsă de cerebralitate fie o cerebralitate ce abia mai pâlpâie de sub stratul de primitivism conceptual ce ne este servit cu dezinvoltură mergând până la lipsa de ruşine. Odată intrat în „templul sportiv” de referinţă, privirea ne este atenţionată de decorul sloganard marginal ce înconjoară stadionul sau polivalenta destinată mişcării sportive. Pe lângă „Mens sana...”, privirea ne mai este prinsă de obsedanta propunere materializată prin invitaţia organizatorilor la atitudini de „RESPECT”. După ce ne-am încărcat privirea şi spiritul cu frumoasele propuneri marginale, intră în scenă actorii:
Cea mai mare parte a acestora, atleţi sau practicanţi de jocuri sportive, ce ne aduc în faţa ochilor, trupuri frumoase din interiorul cărora ne acoperă priviri luminoase mustind a inteligenţă, a cultură, a igienă existenţială. Actori pe care la rândul nostru îi îmbrăţişăm cu privirea acoperindu-i cu dragoste şi respect. Acestora le urmează „gunoiul uman”, tineri musculoşi, cu priviri pe care nu le mai caută nimeni după ce am fost izbiţi de trupurile batjocorite pe care în marea lor incultură nu se sfiiesc să le afişeze, cât le afişează cu nedisimulată mândrie. Este vorba de actori ai speciei umane ce şi-au încărcat corpul cu înscrisuri, de cele mai multe ori, obscene, cu desene ce propun portrete, caricaturi, animale în posturi ameninţătoare până la a sugera fiorosul, date calendaristice, lungi propuneri onomastice şi alte şi alte năzdrăvănii pe care vizitatorii noştri le au în vedere pentru că sticla televizoarelor le oferă diurn. Este vorba de cei ce şi-au compromis fără putinţă de a mai aduce vreodată la condiţia primară, nu de puţine ori sute de centimetrii pătraţi din învelişul epidermic cu care i-a hărăzit natura.
Ei bine aceşti reprezentanţi ai „gunoiului uman” ne pun în situaţia să constatăm cât de mult a desistat mişcarea sportivă de la propunerea străbunilor de peste milenii care ne-au spus că mişcarea sportivă de calitate ne poate fi propusă, (folosim singularul) de „Mens sana…”, iar noi aduşi în locurile de desfăşurare a mişcării sportive constatăm că în pretinsul templu al mişcării, nu oficiază doar subiecţi purtători a lui „Mens sana …” , cât suntem siliţi să privim exhibiţiile unor „minţi schilode”. Avem a constata că contrar afişajului că nu ne aflăm într-o locaţie a „Respectului”, sau a uneia ce propune această valoare, atâta vreme cât privirea ne este pângărită de actori ce nu au capacitatea să ne îndemne la „respect” atâta vreme cât nu au fost capabili să manifeste acest sentiment în raport cu propria lor fiinţă, iar dovada plenară a acestei stări de neputinţă ne-o conferă trupul pângărit cu măscări, trupul frumos pe care li l-a dăruit natura şi pe care ei în mod deliberat l-au batjocorit.
Acest articol nu este nimic altceva decât o amară constatare, pe care o adresăm „federaţiilor sportive”, cu gândul că le vom aduce cu picioarele pe pământ, le vom face să înţeleagă că prezentarea în public a acestor humanoizi marcaţi de primitivism este, în ordine: greu de suportat de masa de spectatori ce caută stadioanele sau sălile polivalente, este periculoasă în raport cu nivelele educative ce trebuie să le insuflăm generaţiilor care se ridică: copii, adolescenţi, post adolescenţi, şi chiar tineret trecut în sferele maturităţii ce nu de puţine ori, în criză de personalitate, caută modele.
Federaţiile sportive organizatoare de evenimente sportive, admiţând evoluţia sub ochii spectatorilor, a mulţimilor, după modul în care se distribuie prin mijloace video mişcarea sportivă, a acestor personaje automutilate este echivalent prin a deveni autori non educativi. Domniilor Voastre, reprezentanţi ai acestor foruri organizatoare de mişcare sportivă vă va fi în esenţă imputabilă devierea tinerelor generaţii înspre practici de automutilare, prin batjocorirea propriilor trupuri cu urâtul, până la scabros, pe care-l prezintă mania tatuajului şi a tatuării. Este bine ştiut că mişcare sportivă ce se oferă publicului spectator se realizează după legi şi regulamente. Iar poposind asupra categoriei „regulamente” imputăm federaţiilor sportive împrejurarea că înscriu şi permit să iasă în public automutilaţi din specia la care ne-am referit. Mişcarea sportivă trebuie să iradieze, admiraţie dublată de bonităţi educative şi nu greaţă.

10 martie 2015-
Tiberiu Vanca

Read More

BAU! BAUL! DIN CERURI! ŞI UN „FERICIT (!?)” TERESTRU & Tiberiu Vanca

    BAU! BAUL!  DIN CERURI!

                ŞI UN „FERICIT (!?)”

                        TERESTRU 

                        În câteva din scrierile noastre* propuse prin această pagină ne-am referit la semnalul tras de câţiva teologi celebrii, ne referim la Sfântul Ioan Paul al Doilea, la Papa Benedict al XVI-lea şi la Papa Francisc Întâi, care au susţinut că trebuie înlăturată  prăpastia dintre  religie şi ştiinţe în sensul reciclării conceptelor religioase încât să nu se mai afle în contradicţie cu cuceririle ştiinţifice, respectiv că „Credinţa în Dumnezeu nu exclude: teoria darwinistă privind formarea şi dezvoltarea ulterioară a speciilor şi nici teoria Big-Bangului” adică „Marea explozie universală –modelul cosmologic- de formare şi dezvoltare a pământului”.  Şi nu în ultimul rând îl citam pe Albert Einstein care a spus că „Biblia propune  o colecţie de  legende onorabile şi copilăreşti”. Nu avem pretenţia de a fi fost citiţi  de ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, cât avem certitudinea că aceştia au luat cunoştinţă de acest revoluţionar început de reformă bisericească şi, sau şi, din alte izvoare, şi s-au simţit datori să-şi facă cunoscut punctul de vedere „mulţimilor prostite de „erezi catolici”. Şi pentru că orice s-ar spune în BOR există ordine, iar cum pe plan naţional Curtea Constituţională a României  de puţină vreme a dat o lovitură mortală accesului clerului în şcoli, „Întâiul Gică Contra” al acestei mari şi alminteri onorabilă organizaţie religioasă,  respectiv „Patriarhul Ortodox”, a luat cuvânt prin ceea ce se cheamă o predică susţinând că „Religia este o ştiinţă”. Cu alte cuvinte că între cuceririle  ştiinţifice, vezi teoria darwinistă privind  formarea şi dezvoltarea ulterioară a speciilor şi admirabila legendă biblică privind apariţia omului, ca să o punem în discuţie doar pe aceasta, (Adam realizat sculptural din lut de către Spiritul Suprem, şi Eva produsă dintr-o coastă smulsă, cu dureri atroce, din trupul „bărbatului”)  n-ar exista, spunem noi, vreo contrarietate şi că „dezmăţata” educare a tinerelor generaţii întru propunerile despre lume şi viaţă în consens cu „Biblia” trebuie să continue pentru că derivă din ştiinţa tocmai descoperită de acest „alter-ego” a lui Dănilă Prepeleac – „Patriarhul Dănilă…”

                        Salutăm cu aplauze propunerea C.C.R. privind îndoctrinarea religioasă a tinerelor generaţii doar la alegerea genitorilor pruncilor din şcoli, prin declaraţii ante-factum a părinţilor cum că doresc ca odrasla lor să fie „adăpată” cu cunoştinţele derivând din ultima ştiinţă dintre ştiinţe cea descoperită spre fericirea omenirii de omul în reverandă albă.

                        Odată pentru că populaţia şcolară este formată din copii proveniţi din părinţi închinători, nu doar la cultul ortodox, cât şi la multitudinea cultelor religioase a cărei listă extinsă nu socotim necesar să o punem în pagină, dar care există şi se dezvoltă sub ocrotirea legii. Cum cultul ortodox este majoritar în România, majoritatea covârşitoare a copiilor aflaţi pe băncile şcolilor provin din părinţii închinători ai acestui cult, iar între aceştia sunt plasaţi şi fii şi fiicele închinătorilor la culte minoritare în spaţiul naţional, ori a  educa elevii majoritari într-un fel, iar minoritarii în alt fel duce spre inegalitate educaţională.

                         Apoi: fragmentarea masei omogene a clasei de şcolari în facţiuni după structura de închinare a părinţilor, determină un proces discriminatoriu, în sensul că pe considerente de educaţie religioasă se vor crea diferenţieri în masa şcolară mergând până la dispreţul majoritarilor faţă de minoritari, şi asta pentru că în programa didactică a disciplinei „Religia” pedagogii de specialitate împărţiţi pe multitudinea de curente religioase, vor încerca punerea  în lumină şi adevăr a cultului pentru care predau şi vor aşeza în lumini defavorabile celelalte culte, respectiv masa elevilor va fi ruptă în nivele educaţionale  diferenţiate, iar pe de altă parte aflate în concurenţă negativă unele cu altele. Ori socotim că este greşit a se  produce diferenţieri spirituale  ireconciliabile într-o masă de subiecţi ce prin structura educaţională propusă de procesul de învăţământ este  de presupus a fi făcută nediferenţiat şi în principal prin  evitarea de diferenţieri pe considerente de rasă, de religie, de concepte politice etc.

                        Iar pe de altă parte spiritul bun, spiritul îndurător şi binefăcător este văzut în lumină nu tocmai favorabilă de prelaţi. Prin legenda biblică a Sodomei şi Gomorei Dumnezeu Cel Bun, din punctul nostru de vedere, este dat de către Biblie ca fiind marcat de o cruzime ieşită din comun. Dogma creştină propune mitul de referinţă în termenii: „Undeva în vecinătatea locaţiei „Marea Moartă” a existat o salbă de localităţi (Sodoma; Gomora ; Adama etc. în care inter-relaţiile umane au deviat înspre fărădelege şi desfrâu, stare de fapt care nu i-a plăcut lui Dumnezeu, iar drept pedeapsă a aruncat asupra locurilor de referinţă o ploaie de foc şi de  pucioasă stârpindu-i până la unul. Această ucidere în masă nu-l caracterizează pe „Bunul Dumnezeu”, iar pilda biblică aferentă acestui eveniment nu este nimic altceva decât un act de ultraj cinic la adresa Prea-Înaltului Spirit care este Dumnezeu.  O altă ucidere în masă produsă după Biblie de către Dumnezeu ne este prezentată prin mitul  Marelui Diluviu Universal produs prin materialitatea Potopului. Dogma bisericească pune pe seama „Mâinii Sfinte” prin care-l înţelegem pe dumnezeu o crimă de genocid la dimensiuni planetare. Cică Dumnezeu a orânduit ca Noe, să îmbarce pe arca sa  perechi ale vieţuitoarelor existente şi, să drumeţească cu acestea şi membrii familiei sale pe masa  acvatică ce a acoperit întreg pământul şi ucigând tot ce a fost viu, respectiv animale şi oameni.

                        Clerul creştin, să-l discutăm pe acesta odată pentru că morala şi dogma creştină ne este cunoscută atât nouă cât şi cititorilor noştri,  din faţa altarelor propovăduiesc, propunând, un Dumnezeu  exigent, un Dumnezeu care  Iartă, un Dumnezeu care urgiseşte, etc. încât au indus în masele de credincioşi, un  „Dumnezeu subiect de injurii” (Bată-te Dumnezeu! ; „Bătu-te-ar Dumnezeu!” , un Dumnezeu subiect de blesteme: „Nu-ţi ajute Dumnezeu!”; „Nu-i ajute Dumnezeu!” şi lista este mult mai lungă.

                        Dacă creştinii şi-au mobilat sudalma şi blestemul cu „Sfântul Nume a lui Dumnezeu” nici alte culte nu se lasă mai prejos. Propunem Islamul şi ne vom referi la Coran, „Şura 8: Prăzile: Verset 30: „Când cei ce tăgăduiesc urzesc vicleşuguri asupra ta ca să te                     înlănţuiască, ca să te omoare, ori să te izgonească, ei viclenesc, însă şi dumnezeu vicleneşte! Dumnezeu este Cel mai bun viclenitor.”

                        Văzând acest text  am deschis „Micul Dicţionar enciclopedic” şi am aflat că viclean are următoarele conotaţii:

___________________________________________________________________________

                        1.care îşi ascunde intenţiile (rele!), care se preface pentru a putea înşela; perfid; făţarnic.

                        § (cu sens atenuat > şmecher; şiret.

2. rău; crud; hain;

3.care îşi încalcă cuvântul dat; trădător; necredincios.

Se poate lesne vedea că şi în alte civilizaţii numele lui Dumnezeu este utilizat şi mai nefericit………                              

            Profesoratul materiei „Religia” s-a făcut după anul 1990, odată cu reintroducerea acestei discipline în învăţământ,  predominant de către preoţi pentru că un aparat de specialitate nu exista la acea dată şi nu există acoperitor nici în prezent. Iar când vor exista condiţii istorice de derulare a unor astfel de cunoştinţe, vor trebui  încropite să zicem programe care să trateze  influenţa ideilor religioase provenite din masa tuturor cultelor la formarea spiritului civic, la implementarea principiilor de moralitate unanim recunoscute, programe străine de habotnicismul ortodox, catolic, calvin, luteran, evanghelic anglican, islamic, pentru că toate aceste culte, l-au dus în derizoriul de a-l regăsi pe Dumnezeu şi în masa  de injurii şi blesteme la care ne-am referit.

                        Aşa cum sunt astăzi cadrele ce predau în şcoli religia, respectiv o masă de preoţi, şi cadre didactice pregătite pe lângă facultăţiile de teologie, ce propun idei religioase ca varianta de a face, de a se reţine de la …, de a nu comite…, că altminteri te aşteaptă osânda din viaţa de apoi, că te va bate Dumnezeu.  Presa din ultimele zile având în vedere că se apropie termenul scadent (6 martie 2015) până la care părinţii pot face declaraţia că odrasla lor înţeleg să fie instruită la disciplina „Religia”, ne oferă exemplu unui propagandist (de bună seamă în odăjdii) care servea celor pe care încerca să-i lămurească să facă opţiunea de referinţă, o ameninţare pe cât de inutilă pe atât de grotescă. „Când pruncul va ajunge la vârsta întemeierii familiei şi va dori să-şi facă intrarea în viaţa familială prin angajament solemn în faţa preotului aceste îl va întreba dacă s-a şcolarizat şi la disciplina R…, iar dacă va spune nu, preotul va refuza să-i realizeze cununia religioasă.” O paranteză:  Cu doi ani în urmă doi tineri hunedoreni (Brad) au hotărât să se unească întru viaţă familială, după tradiţie şi în Biserică. Au apelat la slujitorul de la Parohia municipală 1., au plătit taxele,  li s-au prelevat păcatele, prin spovedanie, şi ca un fapt divers au fost întrebaţi de identitatea naşilor. Dovedindu-se că cei doi naşi (el şi ea) nu erau căsătoriţi , li s-a spus să-şi caute alţi naşi că pe o aşa „imoralitate” el parohul nu poate sluji cununia. S-au făcut intervenţii, ce rând pe rând au eşuat. Unul din intervenienţi a fost cel ce scrie acest articol. Cu alte cuvinte s-a angajat într-un „neruşinat trafic de influenţă”. Iar pentru că evenimentele se petreceau chiar în ziua nunţii, mai înţelept ca toţi, părintele mirelui a angajat serviciile parohului din satul Rişculiţa, la vreo 15  kilometrii de biserica ce a refuzat serviciul căsătoriei. Şi a fost să fie  ca’n poveşti. Mirii , naşii, şi întreg alaiul nunţial prezent la căsătorie s-au ales şi cu o excursie de neuitat, sub privirile localnicilor care asistau la ceva ce n-au mai văzut, o bucurie domnească la foarte bun nivel, şi să audă că un popă refuză să facă o cununie. Închidem paranteza.  

                        Aşa cum s-a realizat predarea disciplinei  Religia în anii de înaintea intervenţiei Curţii Constituţionale, copiilor, la clasă, li s-au predat, aceleaşi   non principii şi evenimente pe care Albert Einstein, vorbind despre Biblia a afirmat „ care sunt servite  şi din faţa altarelor, respectiv legendele copilăreşti pe care le-a văzut Albert Einstein caracterizându-le a fi o colecţie de legende onorabile şi copilăreşti. Au indus tineretului şcolar temeri privind viaţa de apoi, cu accente pe diavoli şi infern, cu alte cuvinte pe lângă onorabilii dascăli de română; de franceză, de matematică; de istorie; de geografie, a funcţionat şi profesorul de spaime, pentru că la aşa ceva s-a redus mesajul dascălului de religie dacă faceţi sau nu faceţi ce vă spun eu „Iadul vă mănâncă!” şi alte şi alte modalităţi de inducere a spaimei.

                        Anul şcolar 2015-2016 va debuta cu o structură extrem de redusă de elevi pentru care părinţii au cerut până la, cu, două zile înainte de termenul scadent al înscrierii pentru instruirea la disciplina de referinţă (în 4 martie din peste trei milioane de şcolari înscrierea prin declaraţii ale părinţilor s-a făcut doar pentru un milion  două sute de mii de elevi, iar înscrierile se închid în 6 martie). Aşa dar cam, doar o treime din părinţi au făcut opţiunea cerută de ordinul ministerial. În timpul anului de învăţământ de referinţă elevi înscrişi silnic de părinţi la disciplina de inducere de spaime, văzând comoditatea de care se bucură cei care au o programă şcolară redusă, nu vor frecventa sau vor frecventa în regim de acumulare de absenţe, urmând ca din anul imediat următor (2016-2017)  înscrişii la frecventarea acestei discipline  să poată fi număraţi pe degete.

     Am spus că  aplaudăm măsura iimpusă de Curtea Constituţională prin implicarea părinţilor la a hotărî dreptul preoţilor de a participa c a spălători de creiere în procesul de învăţământ. Şi aşa cum am arătat în înţelepciunea lor copii în scurte segmente de învăţământ anual îi vor determina şi pe ultim ii părinţi să participe la scoaterea clerului din instituţiile şcolare, a eliminării disciplinei de implementare de spaime din programele de învăţământ. Ne aflăm după un exerciţiu electoral entuziasmant, în care neo-bolşevismul românesc reprezentat prin Victor Viorel Ponta şi banda pe care o conduce i s-a dat a observa că românii s-au maturizat, proces electoral în care clerul ortodox, şi nu numai s-a implicat prin prozelitism electoral din faţa altarelor întru sprijinul candidatului roşu. Ai lăsa să-şi poarte odăjdiile şi prin şcoli ar fi o măsură ce naşte răspundere istorică.

*Salvaţi-l pe Dumnezeu

  Hai să discutăm fleacuri – Religia în şcoli.

5 martie 2015

                                                                      Tiberiu Vanca 

Read More