bombonel în loc de pistol folosește asta .... asta ca sa faci treaba pana la capăt ... are un pic de recul dar fularul îl spulbera
luni, 6 ianuarie 2014
duminică, 5 ianuarie 2014
Gânduri de seară...........
„Trăim într-un sos toxic, dar el conţine încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare încă să ia în serios agitaţia noastră propagandistică, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos".
„Suntem năpădiţi de probleme secunde. Avem preocupări de mâna a doua, avem conducători de mâna a doua, trăim sub presiunea multiplă a necesităţii. Ni se oferă texte mediocre, show-uri de prost gust, condiţii de viaţă umilitoare. Am ajuns să nu mai avem simţuri, idei, imaginaţie. Ne-am urâţit, ne-am înstrăinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieţii depline. Nu mai avem puterea de a admira şi de a lauda cu o genuină evlavie splendoarea Creaţiei, văzduhul, mările, pământul şi oamenii. Suntem turmentaţi şi sumbri. Abia dacă ne mai putem suporta".
Există, totuşi, soluţii să ieşim din acest cerc vicios? „Da, cu condiţia să ne dăm seama de gravitatea primejdiei. Cu condiţia să impunem atenţiei noastre zilnice alte priorităţi şi alte orizonturi".
„Suntem năpădiţi de probleme secunde. Avem preocupări de mâna a doua, avem conducători de mâna a doua, trăim sub presiunea multiplă a necesităţii. Ni se oferă texte mediocre, show-uri de prost gust, condiţii de viaţă umilitoare. Am ajuns să nu mai avem simţuri, idei, imaginaţie. Ne-am urâţit, ne-am înstrăinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieţii depline. Nu mai avem puterea de a admira şi de a lauda cu o genuină evlavie splendoarea Creaţiei, văzduhul, mările, pământul şi oamenii. Suntem turmentaţi şi sumbri. Abia dacă ne mai putem suporta".
Exista, totuşi, soluţii să ieşim din acest cerc vicios? „Da, cu condiţia să ne dăm seama de gravitatea primejdiei. Cu condiţia să impunem atenţiei noastre zilnice alte priorităţi şi alte orizonturi".
„Există încă păduri care n-au deloc un aer muribund, lacuri translucide, sate (austriece) modernizate şi totuşi patriarhale, familii demodate şi trainice, chelneri stilaţi, domni şi doamne, politicieni inteligenţi fără să fie şmecheri, oameni de afaceri cinstiţi, dar prosperi, texte bine scrise, vinuri paradiziace, păstrăvi, cremşnituri, chiparoşi şi stele". De asemenea, exista seri şi dimineţi, oameni care merg la biserică fără evlavii ostentative şi fără să negocieze cu Dumnezeul lor, există colinele Toscanei şi Coasta Boacii, femei frumoase şi deştepte, cărţi, solidarităţi curate, taclale prieteneşti, coincidenţe riguroase, savori melancolice, tigri albi".
(fragmente din „Despre frumuseţea uitată a vieţii"- Andrei Pleşu)
"Nu există Putere bună. Dar există Putere proastă."
"Cu aceeaşi nomenclatură şi acelaşi stupid serviciu de inteligenţă, nu e de mirare că România păşeşte mai departe pe drumul larg deschis de ceauşism. Cu minţile negre de funingine, noii diabolici cretini care conduc Securitatea au orchestrat istorica "apărare Iliescu", cu pitoreşti mineri înarmaţi cu bâte, lanţuri şi pistoale. Rezultatul: miliarde de dolari ajutoare din partea lumii civilizate au fost sistate... Nimeni nu trebuie să ne înveţe pe noi ce să facem. Aceste blestemate vorbe se aud de câte ori protestele lumii întregi ajung la urechile funcţionarului ceauşist, ale idiotului spălat la creier aflat într-o funcţie oarecare în România."
"Se poate afirma fără ezitare: România este pe primul loc în ce priveşte prostia Inteligenţei sale... Faptul că Securitatea a tolerat vreme de aproape douăzeci de ani nebunia patentă a lui Ceauşescu şi starea de necrezut a întregii ţări, devenită ruşinoasa Etiopie a Europei, arată nivelul ei de inteligenţă. Această maşină ruginită, care probabil absorbea aproape întregul venit naţional pentru a controla corespondenţa şi telefoanele unor persoane inofensive, pentru a organiza zece schimburi zilnice de pază şi cordoane de miliţieni de tot soiul la locuinţa vreunui paşnic dizident, se considera desigur satisfăcută cu privilegiile pe care le deţinea în statul ceauşist. Deşi oricine îşi putea da seama cât de mizerabile erau aceste sacrificii."
"Pecetea morţii se numeşte la unii patriotism, la alţii tradiţie; în România ea n-are nume, dar este minciună organizată, moarte spirituală. N-o vezi la faţă decât în cele mai groaznice coşmaruri, iar cine n-are coşmaruri a fost de mult înghiţit de ea. O durere nesfârşită mă cuprinde când îmi dau seama că silueta unor compatrioţi de-ai mei nu-i decât perdeaua străvezie a neantului. Comunismul a azvârlit sute de milioane de victime în universul infernului: îngheţare, uitare, imobilitate; MOARTE SPIRITUALĂ."
"O putere inteligentă se fereşte de Martiri. Ştie că aceste fantasme nu numai că îi vor tulbura visele, ci vor cutreiera şi cutremura minţile altora, îndemnându-i nu numai să iasă din obişnuita apatie, ci să dea, la rândul lor, mărturie. În al doilea rând, când lipsa de inteligenţă a Puterii este atât de mare încât nimic din ce face nu poate rămâne tainic, fiindcă e făcut aproape la lumina zilei, cu totală lipsă de subtilitate şi cu maximumul de brutalitate posibil, atunci înseamnă că ea a ajuns la un punct în care nu se mai teme de gura lumii. Dar gura lumii, a lumii întregi, este un organ puternic, capabil să producă schimbări de atitudine şi sancţiuni; şi cine nu se mai teme de nimic înseamnă că a ajuns la o situaţie-limită, în care totul este egal, fiindcă nu mai există supravieţuire posibilă: panica a înecat ultima brumă de bun-simţ." (Ioan Petru Culianu - "Păcatul împotriva Spiritului").
Ioan Petru Culianu s-a mutat în 1967 la București pentru a urma Facultatea de Litere a Universității din București. Strămutarea a fost dureroasă, chiar el mărturisind în volumul „Păcatul împotriva spiritului” că a fost o experiență dură care l-a făcut apoi să se poată adapta cu ușurință oriunde în lume. A absolvit secția de italiană cu teza „Marsilio Ficino și platonismul în Renaștere”. A fost coleg cu Silviu Angelescu, Victor Ivanovici, Dumitru Radu Popă, Șerban Anghelescu, prieten cu Dorin Liviu Zaharia. O influență deosebită asupra lui Ioan Petru a avut-o profesorul Cicerone Poghirc, un adevărat mentor al său.
Fiind membru PCR, primește o bursă și reușește să plece, în iulie 1972, la cursurile de vară de la Perugia, Italia. După terminarea bursei solicită azil politic. Ca urmare, este internat într-un lagăr de refugiați din Latina unde suferă o depresie severă, având chiar o tentativă de sinucidere. Între 1973 - 1976 studiază istoria religiilor la Università Cattolica del Sacro Cuore din Milano unde, sub îndrumarea profesorului Ugo Bianchi, scrie o lucrare de licență despre gnosticismul în viziunea lui Hans Jonas (Gnosticismo e pensiero moderno: H. Jonas).
În 1976 s-a stabilit în Groningen, Olanda, unde va sta doisprezece ani , angajat întâi ca asistent de română și din 1986 (v. scrisoarea lui Culianu către Mircea Eliade din 14 ian. 1986) pe post de conferențiar (Associate Professor) la catedra de limbi romanice a lui Noomen. Perioada aceasta a fost deosebit de prolifică: douăzeci și șase de studii, șaizeci și patru de articole și recenzii, patru cărți de specialitate despre religii.
A plecat în SUA în 1986, chemat întâi ca visiting professor, apoi ca profesor titular la Divinity School.
A fost asasinat prin împușcare, la 21 mai 1991, în WC-ul din clădirea Universității din Chicago înainte de a primi cartea verde, în plină forță creatoare. Crima nu a fost elucidată.
Înainte de asasinarea în stil KGB („O tipică execuție în stil KGB-ist”, a comentat ulterior Ion Pacepa) primise scrisori de amenințare cu moartea; amenințările se intensificaseră în urma publicării unui interviu incendiar în Revista 22 din 5 aprilie 1991, ca și în urma vizitei la Chicago a fostului suveran al României, Regele Mihai I, și a familiei regale, în aprilie 1991. Pe fondul unei puternice campanii antiregaliste care se desfășura în România, Ioan Petru Culianu a militat pentru o schimbare de regim, pentru revenirea Regelui în țară.
Doctorat de Stat la Sorbona în ianuarie 1987, cu teza "Recherches sur leş dualismes d'Occident. Analyse de leurs principaux mythes", sub conducerea profesorului Michel Meslin care dezvoltă lucrarea (de doctorat ciclu III, necesar pentru înscrierea la doctoratul de stat) despre gnosticism, susținută cu un juriu al cărui președinte a fost Mircea Eliade.
Specializat în gnosticism, creștinism timpuriu, istoria și cultura Renașterii, este autorul a trei cărți publicate cu ajutorul lui Mircea Eliade la mari edituri din Franța și Italia, traduse apoi în engleză: Eros et magie à la Renaissance. 1484 1984, The Tree of Gnosis: Gnostic Mythology from Early Christianity to Modern Nihilism 1992 sau Ouţ of this World. Otherworldly Journeys from Gilgamesh to Albert Einstein 1991.
Deși membru PCR, la plecarea din țară, Culianu a fost un critic foarte dur și lucid al regimului politic comunist iar după decembrie 1989 a atacat virulent regimul neocomunist al lui Ion Iliescu (considerând revoluția drept o lovitură de stat pusă la cale în primul rând de KGB, care i-a sprijinit pe beneficiarii ei ulteriori). Documentele aflate în arhiva Securității au arătat că monitorizarea informativă a lui Culianu a continuat și în anii ´70-´80, după emigrarea sa în Occident, în dosarul CNSAS existând rapoarte despre el datate din 1973 sau 1984 - 1985, perioade în care se afla în lagărul de refugiați de la Latina și, respectiv, în Olanda, la Groningen.
sâmbătă, 4 ianuarie 2014
Gânduri de seară.............
Ce mă cheamă către tine n-am uitat
Ce m-aduce în cărare nu -i păcat.
Lumea-i pentru toţi.
Ai putea s-o tragi la sorţi
Hai încearcă dacă poţi.
Hei!
Mi se pare că te-am auzit strigând
Ţi se pare că m-ai auzit venind.
Lumea-i pentru toţi.
Ai putea s-o tragi la sorţi
Hai încearcă dacă poţi.
Cer!
Poate cerul mi se pare prea curat
Poate-am adormit şi-am stat prea mult în pat.
Lumea-i pentru toţi.
Ai putea s-o tragi la sorţi
Hai încearcă dacă poţi.
Zid!
Poate zidul care-a fost şi m-a rănit
Peste lacrima ce-n ochi nu s-a zărit.
Lumea-i pentru toţi.
Ai putea s-o tragi la sorţi
Hai încearcă dacă poţi.
Hei!
De la tine către mine un sărut
De la mine către tine n-am cerut.
Lumea-i pentru toţi.
Ai putea s-o tragi la sorţi
Hai încearcă dacă poţi.
Hei!
Viaţă bună de trăit şi de sperat
Gândul rău l-am dus deoparte şi spălat.
Lumea-i pentru toţi
Ai putea s-o tragi la sorţi.
Hai încearcă dacă poţi.
Hai încearcă dacă poţi.
Hai încearcă dacă poţi.
vineri, 3 ianuarie 2014
Gânduri de seară............
Eu cred că nu. Din cauza asta vorbesc de „fire“. Pe de altă parte, dreapta şi stânga nu mai au azi conture foarte precise. Dacă unul ca Sartre, care era destul de colorat ideologic, a putut să spună că „dreapta şi stânga sunt două cutii goale“, e ceva în chestia asta. Dreapta şi stânga par, uneori, interşanjabile, în sensul că partidele de dreapta, ajungând la putere, nu se feresc să adopte „maniere“ de stânga, după cum, invers, partidele de stânga, odată ajunse la putere… În plus, la noi, în umbra lui Caragiale, situaţia e şi mai dramatică. Noi avem la dreapta oameni care nu au de fapt nimic în comun cu ideea de dreapta. Si avem la stânga un amestec total. În orice caz, un om care face parte dintr-o formaţiune politică al cărei debut e la stânga şi al cărei apogeu e la dreapta nu e garantat doctrinar, nu inspiră încredere. Dar asta s-a întâmplat, la noi, mereu. Amintiţi-vă că ţărăniştii erau înainte de război de stânga. În opoziţie cu dreapta liberală, care, la rândul ei, era la stânga în secolul XIX! Iar după revoluţie, şi liberalii, şi ţăraniştii au trecut la dreapta, în opoziţie cu stânga. La ora actuală, sunt foarte puţini oameni pe scena noastră politică pe care să-i pot califica drept oameni cu adevărat de dreapta. Dreapta însemnând, ca să dăm o definiţie rapidă, un accent special pus pe tradiţie, un accent pus pe educaţie şi pe persoana umană, mai degrabă decât pe colectivitate. E de dreapta cineva care crede mai mult în conceptul libertăţii decât în conceptul egalităţii, cineva care nu crede în salturi, în revoluţii spectaculoase, cineva pentru care sfera religiosului are un sens, o pondere, cineva, pe scurt, care se revendică de la o familie de spirite din care fac parte Titu Maiorescu, Caragiale, Petrache Carp, Marghiloman, Rădulescu-Motru, Eminescu şi alţii de aceeaşi croială. În rest, vorba lui Nae Ionescu: „Nu sunt nici de stânga, nici de dreapta, sunt inteligent!“. Etichetele nu ajută. Trebuie să ai o anumită natură şi un anumit tip de gândire, o formă mentală specifică de natură să te ducă într-o anumită direcţie. Abia atunci eşti autentic, atunci lucrezi din convingere, atunci eşti eficient. Din nefericire, pe piaţa politică românească a dispărut conceptul de convingere politică. Sunt foarte puţini aceia care acţionează dintr-o convingere. Am în cap nume de politicieni germani, pentru că frecventez lumea asta mai des: când îl auzi pe Helmut Schmidt vorbind sau pe Richard von Weizsäcker - şi mai sunt încă alţii - e clar că oamenii aceia au nişte convingeri, cred sincer, adânc, în ideile lor politice. Şi, că pentru ei, a face politică înseamnă pur şi simplu a încerca să pui pe picioare acele idei. Aşa ceva eu nu ştiu să existe la noi.
Ce fel de dreaptă am avut după 89 în România?
Nu am avut o dreaptă ofensivă, o dreaptă care să construiască, ci am avut o dreaptă strict reactivă. A fi de dreapta a însemnat pur şi simplu a fi anticomunist. Sigur că, istoric vorbind, era de înţeles. Eram după 45 de ani de dictatură comunistă şi era normal ca toate energiile critice să se orienteze prin raportare la asta. Pe de altă parte, am asistat la un fel de blocaj politic care a întârziat crearea unei doctrine de dreapta diversificate şi complexe. Pentru că dreapta nu e pur şi simplu anticomunism, nu focalizează pe o singură dimensiune. În plus, cum spuneam, au intrat în partidele de dreapta şi oameni care nu aveau nicio legătură autentică, substanţială, cu dreapta. Pe urmă, a trebuit să intrăm în Parlamentul European şi să ne înscriem într-unul sau altul din blocurile doctrinare de acolo. Dar asta s-a făcut nu pe doctrină, ci pe calcul de oportunităţi.
În oglindă: ce fel de dreaptă nu am apucat să avem şi ar fi fost bine să avem? Ce fel de dreaptă ar fi bine de construit în continuare?
Păi, o dreaptă care să însemne convingeri politice, articulare doctrinară, amplitudine de orizont. Aş adăuga, ceea ce poate părea paradoxal, o dreaptă cuplată la modernitate, pentru că dreapta şi conservatorismul în genere nu înseamnă o formă de demodare melancolică. Conservatorismul nu exclude modernitatea, ci pur şi simplu o reformulează armonios, o trăieşte cu relativismul necesar, dar şi cu disponibilitatea necesară. Conservatorul nu este un unchiaş cu sciatică, o figură nostalgică, îngust retrospectivă, incapabilă de acţiune. Dar, pentru a construi o asemenea dreaptă, îţi trebuie o echipă de oameni, care, înainte de a dori puterea, înainte de a dori succes electoral, înainte de orice oportunism şi calcul privat, să vrea să construiască o dreaptă.
Dreapta asta de construit presupune obligatoriu şi politicieni care să vorbească bine româneşte? Se vorbeşte bine în momentul ăsta româneşte?
Puneţi degetul pe o rană profundă a vieţii noastre publice. Una dintre cele mai nobile forme de conservatorism este păstrarea limbii. Istoria şi cultura oricărui popor se bizuie pe limba lui. Dacă nu o grădinăreşti, dacă nu o respecţi, dacă o foloseşti bezmetic, păcătuieşti printr-o grosolană lipsă de patriotism. Sunt foarte mulţi oameni care vorbesc de patrie, de ţară etc., şi o fac într-o limbă indigerabilă, de nesuportat. E o formă de primitivism şi de dispreţ faţă de fiinţa naţională pe care un om de dreapta nu o poate tolera. Grija pentru expresie, pentru limbă şi nu pentru o limbă strict corectă, ci, dacă se poate, pentru o limbă expresivă, trăită la potenţialul ei maxim, e o formă de igienă naţională, de care nimeni nu mai pare convins. La capitolul ăsta, România e într-un hal fără de hal. Parlamentul României, partidele României, ziariştii României nu mai ştiu limba română. O folosesc prost, o folosesc arbitrar şi asta strică sufletele. Există o replică a lui Socrate, într-un dialog platonician despre nume şi despre limbă în general: un cuvânt prost folosit, o vorbire stângace otrăveşte sufletele. Limba e ceva care te hrăneşte, nu doar ceva care transportă informaţii. Dacă vorbeşti prost sau ţi se vorbeşte prost, ea devine o toxină.
Au fost comici politicienii de dreapta din România după 89?
Politicienii noştri, în general, nu numai cei aşa-zişi de dreapta, sunt foarte comici. Ăsta e singurul lucru care îi face suportabili. Te distrezi de multe ori văzând cum se poartă şi cum vorbesc, deşi, într-un timp doi, amuzamentul ăsta ia o mască tragică. Nu au toţi umor, dar comici sunt aproape toţi. Unii au umor într-o versiune de bodegă, dar chiar când nu au umor sau când au doar un umor de proastă calitate, ei rămân comici.
Care sunt marile boli socio-politice ale României de după 1989?
Boala numărul unu o numesc „capacitatea de descurcăreală“. Românii se descurcă, românii sunt deştepţi, sunt dăştepţi! Ei se descurcă! Dacă se poate, respectând legea, dacă nu se poate, fofilându-se pe lângă ea. Când te descurci, nu vrei să schimbi nimic, fiindcă, dacă schimbi ceva, trebuie să inventezi noi tehnici de descurcăreală – şi asta e pierdere de vreme. După ce ai deprins şmecheria de a te fofila, dacă repari maşinăria, îţi trebuie timp să găseşti noi procedee de fofilare funcţională. Prin urmare, abilitatea pragmatică a jucat împotriva noastră: la limită, românii se descurcă şi în timp de criză! Dovada este că, statistic vorbind, sărăcia este violentă şi, în acelaşi timp, străzile sunt pline de maşini de lux, restaurantele sunt pline, falimentele - rare.
Râdem prea mult? Sărbătorim prea mult?
Da. Schematizând, aş spune că râdem când nu trebuie, iar când trebuie să râdem, devenim gravi, solemni. E o inadecvare permanentă. Când trebuie să privim lucrurile cu oarecare umor, înghiţim brusc o sabie. Când, dimpotrivă, trebuie să fim riguroşi, adoptăm stilul „a se slăbi! Nici chiar aşa!“.
Puteţi afişa un set minimal de valori care ţin de bunul simţ şi pe care cineva care vrea să facă politică trebuie să le aibă la picior?
Cu riscul de a fi romanţios sau plat, voi spune că, ajuns într-o postură publică, trebuie să ai o singură preocupare: să faci cât mai mult bine şi să faci cât mai puţin rău. Şi când spun „să faci bine“ vreau să spun să ai grijă şi de instituţii, şi de oameni, să faci un efort permanent, clipă de clipă, pentru a fi un punct de iradiere a binelui. A fost întrebat odată cineva cum se recunoaşte un bun creştin? Cum se vede asta din afară? Răspunsul a fost: într-un singur fel, felul cum te porţi cu ceilalţi. Atât! Nu mari cruci pe stradă, nu gesticulaţie abundentă! Sigur – nu sunt interzise nici astea, dar nu sunt o garanţie! Singura probă este cum te porţi cu ceilalţi. Acolo se vede imediat dacă eşti un om care a interiorizat sau nu o anumită valoare. Lucrul la care însă ţin cel mai mult este libertatea interioară. Un om politic trebuie să ştie exact, sau să simtă, în ce moment compromisul pe care trebuie să îl facă îi afectează libertatea interioară. Să ştie care e limita până unde poate merge fără să se schimonosească. Trebuie să ştie că, dacă trece de limita asta, se strică! Și avem exemple şi cazuri nenumărate. Cine nu are o libertate interioară puternic consolidată, cine nu e conştient de limitele proprii e un pericol şi pentru sine, şi pentru ceilalţi.
Puterea e în afara eticii?
Nu, cu siguranţă nu, deşi există ideea răspândită că între etică şi politică e un conflict gata făcut. Sigur că scena politică nu este o incintă mănăstirească. Nimeni nu se aşteaptă să te comporţi ca o fată de pension. Politica are durităţile ei, are dezbaterile ei, care, uneori, în campaniile electorale, pot deveni contondente, dar de aici până la ideea că morala încurcă un politician e cale lungă. La noi a apărut ideea asta – că a face politică înseamnă a nu umbla cu fineţuri, cu fandoseli, cu „prostii“ eticiste. „Băi, asta e politica!“ – ţi se spune. Asta însemnând că aici nu merge cu prea multă etichetă, cu bună-cuviinţă, cu principii. Aici trebuie să te descurci. Şi cine nu se descurcă e un fătălău! După părerea mea, acest mod de a gândi ne-a adus unde suntem: la apariţia unui tip de politician care nu are nici convingeri, nici rigoare morală şi care crede că tocmai în asta stă forţa şi competenţa lui.
Cum poate fi spartă această stare de fapte? Sau, poate fi ea spartă?
Pronunţ din nou cuvântul educaţie! Dacă noi o să producem – dar asta nu se va întâmpla în viitorul imediat! – politicieni mai bine cultivaţi decât cei care sunt acum pe piaţă, mai bine educaţi, mai bine crescuţi, cu şapte ani de acasă, cu (măcar) liceul bine făcut, dacă o să reuşim să producem un tip uman mai bine alcătuit interior, atunci lucrurile se vor schimba. Dar în ritmul în care ne mişcăm acum, nu văd acest „pericol“ foarte aproape. Mă uit, de pildă, la tipul de conflict care are loc la ora asta în PDL. Eu sunt de acord că într-un partid nu trebuie făcută o obsesie din evacuarea bătrânilor. „Bătrânii“ sunt cei care au făcut partidul, care l-au menţinut într-un fel sau altul şi ei, cu experienţa lor şi cu profilul lor, pot fi utili şi sunt utili. Pe de altă parte, ideea că tinerii nu înţeleg nimic, că ei trebuie mai curând excomunicaţi decât preluaţi e sinucigaşă, fiindcă face din partid o strictă alcătuire de generaţie şi de grup mic. Înseamnă că în partidul ăla nu există toleranţă pentru nimic nou, pentru nimic critic, pentru „sânge proaspăt“, cum s-a spus la un moment dat. Stilul ăsta, în care fiecare îl evacuează pe celălalt, arată o imaturitate politică extraordinară.
("Repere intelectuale ale dreptei româneşti - Andrei Pleşu" - fragment dintr -un interviu realizat de Cristian Patrasconiu)
joi, 2 ianuarie 2014
Gânduri de seară...........
Ţi s-a durat vioara cu timpul în nervuri –
Că de ridici arcuşul, uşor, ca la un semn
Se redeşteaptă timpul încremenit în lemn?
S-a-ngîndurat o clipă obrazul diafan:
Simţeai că-n lemn vioara cuprinde un ocean!
Din vastele-i întinderi profund să poţi să cânţi,
Îţi trebuie furtună grozavă să-l frămânţi…
De unde ai atâtea puteri de foc nestins,
Arcuşul tău să mişte oceanul necuprins?
De-acum voi şti: adese când treci, tu porţi solemn,
La subţioară timpul, încremenit în lemn. (Eusebiu Camilar)
miercuri, 1 ianuarie 2014
Gânduri de seară...........
Şi mai frumoasă ca oricând,
Eşti primăvara care vine,
Eşti clipa pentru care sunt.
Prea târziu pentru astăzi, prea devreme pe ieri,
Devenim imposibili printre vechi primăveri.
Pe o fostă alee, o iubire şi eu,
Călători singuratici, într -un ultim turneu..............
Şi obosit de prea lumină
În umbră -ţi caut adăpost,
Dar umbra, a rămas doar umbră,
Tu nu mai eşti cea care a fost.
Şi - ţi ninge părul cu flori de zarzăr
Ca şi în alte primăveri,
Şi eu te pierd purtând pe umeri
Povara tristelor dureri.
Prea târziu pentru astăzi, prea devreme pe ieri,
Devenim imposibili printre vechi primăveri.
Pe o fostă alee, o iubire şi eu,
Călători singuratici, într -un ultim turneu..........
"Cel mai mare «rău» al cinematografiei românești"!
"Natura a făcut să am vorbirea asta şi aşa m-am apropiat de anumite roluri. Am avut şansa ca, de la începutul carierei, să nu mi se dea roluri pozitive şi am fost luat drept genul care interpretează un personaj negativ."
"Asta este misiunea mea - să o duc şi să fac tot ce pot mai bine. Asta e obligaţia mea faţă de frumoasa meserie pe care mi-am ales-o şi faţă de spectatorii care mi-au dat toată dragostea şi încrederea lor. Dar să ştiţi că pentru mine nu este nicio greutate, pentru că tot ce am făcut de-a lungul vieţii am făcut din dragoste pentru profesie şi pentru oameni. Şi acum, când văd că oamenii mă apreciază, mă simt răsplătit din plin."
Puiul
— Lasă-l jos, mă Marine, că e păcat de el, moare. Nu-l vezi că de- abia e cât luleaua?!
Când s-a văzut scăpat, fugi speriat la prepeliţă să-i spuie ce-a păţit. Ea l-a luat, l-a mângâiat şi i-a spus:
— Vezi ce va să zică să nu mă asculţi? Când te-i face mare, o să faci cum ai vrea tu, dar acum, că eşti mic, să nu ieşi niciodată din vorbă mea, că poţi să păţeşti şi mai rău. Şi aşa trăiau acolo liniştiţi şi fericiţi. Din seceratul grâului şi din ridicarea snopilor se scuturaseră pe mirişte o groază de boabe cu care se hrăneau şi, măcar că nu era vreo apă prin apropiere, nu sufereau de sete, că beau dimineaţa picături de rouă de pe firele de iarbă. Ziua, când era căldură mare, stau la umbră în lăstar; după-amiaza, când se potolea vipia, ieşeau cu toţii pe mirişte; iar în nopţile răcoroase se adunau grămadă, ca sub un cort, sub aripile ocrotitoare ale prepeliţei.
Încet-încet puful de pe ei s-a schimbat în fulgi şi în pene, şi cu ajutorul mamei lor au început să zboare. Lecţiile de zbor se făceau dimineaţa spre răsăritul soarelui, când se îngâna ziua cu noaptea, şi seara în amurg, căci ziua era primejdios din pricina hereţilor, care dădeau târcoale pe deasupra miriştii.
Mama lor îi aşeza la rând şi îi întrebă: “Gata?” “Da”, răspundeau ei. “Una, doua, trei!” Şi când zicea “trei”, frrr! zburau cu toţii de la marginea lăstarului tocmai colo lângă cantonul de pe şosea şi tot aşa îndărăt. Şi mama lor le spunea că-i învaţă să zboare pentru o călătorie lungă, pe care trebuiau s-o facă în curând, când o trece vara. “Şi o să zburăm pe sus de tot, zile şi nopţi, şi o să vedem dedesubtul nostru oraşe mari şi râuri, şi marea.”
Într-o după-amiază pe la sfârşitul lui august, pe când puii se jucau frumos în mirişte împrejurul prepeliţei, aud o căruţă venind şi oprindu- se în drumeagul de pe marginea lăstarului. Au ridicat toţi în sus capetele cu ochişorii ca nişte mărgele negre şi ascultau. “Nero! înapoi!” s-a auzit un glas strigând. Puii n-au priceput; dar mama lor, care înţelesese că e un vânător, a rămas încremenită.
Scăparea lor era lăstarul, dar tocmai dintr-acolo venea vânătorul. După o clipă de socoteală, le-a poruncit să se pitulească jos, lipiţi cu pământul, şi cu nici un preţ să nu se mişte.
— Eu o să zbor; voi să rămâneţi nemişcaţi; care zboară, e pierdut. Aţi înţeles?
Puii au clipit din ochi c-au înţeles şi au rămas aşteptând în tăcere. Se auzea fâşâitul unui câine care alerga prin mirişte şi din când în când glasul omului:
— Unde fugi? înapoi, Nero!
Fâşâitul se apropie — uite câinele: a rămas împietrit cu o labă în sus, cu ochii ţintă înspre ei.
— Nu vă mişcaţi, le şopteşte prepeliţa şi se strecoară binişor mai departe. Câinele păşeşte încet după ea. Se apropie grăbit şi vânătorul. Uite-l: piciorul lui e acum aşa de aproape de ei, încât văd cum i se urcă o furnică pe cărâmbul cizmei. Vai! cum le bate inima. După câteva clipe, prepeliţa zboară ras cu pământul, la doi paşi de la botul câinelui, care o urmăreşte; vânătorul se depărtează strigând: “Înapoi! înapoi!” Nu poate trage, de frică să nu-şi împuşte câinele; dar prepeliţa se preface aşa de bine că e rănită, încât câinele vrea cu orice preţ s-o prindă; iar când socoteşte ea că e în afară de bătaia puştii, zboară repede spre lăstar. În vremea asta puiul al mai mare, în loc să stea nemişcat ca fraţii lui, după cum le poruncise măsa, zboară; vânătorul îi aude pârâitul zborului, se întoarce şi trage. Era cam departe. O singură alica l-a ajuns la aripă. N-a picat, a putut zbura până în lăstar; dar acolo, de mişcarea aripii, osul — la început numai plesnit — s-a crăpat de tot, şi puiul a căzut cu o aripă moartă. Vânătorul, cunoscând desimea lăstarului şi văzând că trăsese într-un pui, nu s-a luat după dânsul, socotind că nu face trudă de a-l căuta prin lăstar. Ăilalţi pui nu s-au mişcat din locul unde-i lăsase prepeliţa. Ascultau în tăcere. Din când în când se auzeau pocnete de puşcă şi glasul vânătorului strigând “Apporte!” Mai târziu căruţa s-a îndepărtat înspre vânător pe drumeagul lăstarului; încet-încet pocnetele şi strigătele s-au pierdut, s-au stins, şi în tăcerea serii care se lăsa nu se mai auzea decât cântecul greierilor; iar când s-a înnoptat şi răsărea luna dinspre Cornăţel, au auzit desluşit glasul mamei lor chemându-i din capul miriştii: “Pitpalac! pitpalac!” Repede au zburat înspre ea şi au găsit-o. Ea i-a numărat: lipsea unul.
— Unde e nenea?
— Nu ştim, a zburat. Atunci prepeliţa disperată a început să-l strige tare, mai tare, ascultând din toate părţile. Din lăstar i-a răspuns un glas stins: “Piu! piu!”... Când l-a găsit, când i-a văzut aripa ruptă, a înţeles că era pierdut; dar şi-a ascuns durerea, ca să nu-l deznădăjduiască pe el... De atunci au început zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plânşi cum fraţii lui se învăţau la zbor dimineaţa şi seara; iar noaptea, când ăilalţi adormeau sub aripa mamei, el o întrebă cu spaimă:
— Mamă, nu e aşa că o să mă fac bine? Nu e aşa c-o să merg şi eu să-mi arăţi cetăţi mari şi râuri, şi marea?
— Da, mamă, răspundea prepeliţa, silindu-se să nu plângă.
Şi a trecut vara. Au venit ţăranii cu plugurile de au arăt miriştea; prepeliţa s-a mutat cu puii într-un lan de porumb de alături; dar peste câtăva vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au tăiat cocenii şi au întors locul; atunci s-a mutat în nişte pârloage din marginea lăstarului. În locul zilelor mari şi frumoase au venit zile mici şi posomorâte, a început să cadă bruma şi să se rărească frunza lăstarului. Pe înserate se vedeau rândunici întârziate zburând în rasul pământului, ori pâlcuri de alte păsări călătoare, iar în tăcerea nopţilor friguroase se auzeau strigătele cocorilor, mergând toate în aceeaşi parte, către miazăzi. În inima bietei prepeliţe era o luptă sfâşietoare. Ar fi vrut să se rupă în două: jumătate să plece cu copiii sănătoşi, care sufereau de frigul toamnei înaintate, iar jumătate să rămâie cu puiul schilod, care se agăţa de ea cu disperare. Suflarea duşmănoasă a crivătului, pornită fără veste într-o zi, a hotărât-o. Decât să-i moară toţi puii, mai bine numai unul — şi fără să se uite înapoi, ca să nu-i slăbească hotărârea, a zburat cu puii zdraveni, pe când, al rănit striga cu deznădejde:
— Nu mă lăsaţi! Nu mă lăsaţi!
A încercat să se târască după ei, dar n-a putut, şi a rămas în loc, urmărindu-i cu ochii până au pierit în zărea dinspre miazăzi. Peste trei zile, toată preajma era îmbrăcată în haină albă şi rece a iernii. După o ninsoare cu viscol, urma un senin ca sticla, aducând cu dânsul un ger aprig. La marginea lăstarului, un pui de prepeliţă, cu aripa ruptă, sta zgribulit de frig. După durerile grozave de până adineaori, urmează acum o piroteală plăcută. Prin mintea lui fulgeră crâmpeie de vedenii... mirişte...un cărâmb de cizmă pe care se urcă o furnică... aripa caldă a mamei. Se clatină într-o parte şi într-alta, şi pică mort, cu degetele ghearei împreunate ca pentru închinăciune.
Ioan Alexandru Brătescu-Voinești vede lumina zilei la Târgoviște, descendent al unei familii de boieri. Eroul din nuvela „Neamul Udreștilor” e un strămoș al scriitorului. A făcut Liceul și Universitatea la București. A fost judecător în București, Ploiești, Pitești, Craiova și Târgoviște, unde în anul 1896 s-a stabilit definitiv. A fost membru al Academiei Române. În anul 1945 a câștigat Premiul Național Pentru Proză.
În literatură a debutat sub îndrumarea lui Titu Maiorescu, care i-a fost profesor. Primul volum, culegerea "Nuvele și schițe" i-a apărut în 1903. A urmat în 1906 "În lumea dreptății", iar în 1912, "Întuneric și lumină". În anii primului război mondial a scris, în colaborare cu A. de Herz (1887-1936), o piesă de teatru numită "Sorana". În perioada interbelică a publicat puțină proză epică.
Este cunoscut în special pentru scrierile sale pentru copii: „Puiul” (tragică moarte a unui pui de prepeliță), „Privighetoarea”, „Bietul Tric”, „Niculăiță Minciună” (un copil isteț de la țară neînțeles de săteni), etc. S-a stins din viață în anul 1946.
