CINE SUNT, CE CRED, CE DORESC;
SI O RUGAMINTE!
Dupa ce
m-am imbujorat de emotie citind prezentarea pe care mi-a facut-o domnul Koles
Attila si dupa ce mi-am temperat vanitatea satisfacuta de comentariile voastre,
mi s-a facut frica. Frica de-a nu reusi sa ma ridic la inaltimea asteptarilor
dvs. Asa ca am decis sa incep prin a ma prezenta. Si o voi face pornind de la o
patanie din tinerete. Cand treceam in clasa VII-a, un prieten din fata
blocului, cu un an mai mare decat mine, mi-a spus. “A, incepi chimia! Sa vezi
ce misto e proful: inalt, brunet, cu ochii albastri….” Cand a venit in sfarsit
prima ora de chimie si proful a intrat in clasa, am fost singura care a
izbucnit in ras. Da, era inalt, dar cocosat. Ochii albastri erau sasii,
parul negru se rarise binisor, si in plus era si stirb. Mi-a parut pe urma rau
ca am ras…….
Cam asa si cu minunatele mele realizari; da, am studiat 5
ani politologia la München ( cu note chiar bunicele), dar am cedat in fata
fricii de examen si invocand problemele de familie aparute intre timp in viata
mea, nu am dat examenul de licenta. Da, am scris la Radio Europa Libera, dar am scris doar un an cronica de
film. De fapt, daca e sa fiu sincera, din punct de vedere academic si profesional
sunt, vorba lui nenea Iancu, o“ liber-schimbista, o liber-progresista”. In
timpul studentiei mi-a facut placere sa incerc toate lucrurile posibile, de la
barmanita la vanzatoare de blugi, si de la cronica de film la bibliotecara.
N-aveam pe atunci rabdarea sa stau prea mult intr-un singur loc. Dupa ce m-am
maritat si m-am intors in tara, am
facut de trei ori la rand acelasi lucru, adica trei copiii. Dupa cel
de-al treilea, mi-am zis ca e timpul sa
ma opresc aici si sa ma apuc de altceva. Am facut asadar in urmatorii ani de-a valma, scenarii de film
documentar, asistenta de productie, subtitrari si am predat limba germana.
Copiii mei cresc frumos si sunt mandra de ei.
Si iata-ma
acum aici, la Vocea Romaniei Libere. Pe buna dreptate va puteti intreba de ce.
De ce am vanitatea de a crede ca eu pot aduce ceva nou ? De ce ma imbat cu apa
rece spunandu-mi ca pot schimba ceva? Ei bine, nu stiu daca voi reusi, dar vreau sa incerc. Ultimul an m-a adus la convingerea ca e timpul
sa lasam modestia la o parte. E nevoie de fiecare dintre noi pentru a reusi sa
intoarcem tara asta inapoi de pe calea pe care a luat-o. Iar ceea ce imi propun
este un lucru destul de ambitios: imi propun ca in galagia care s-a iscat si in care cu totii tipam pentru a ne face
auziti, sa ma straduiesc sa pun bazele
unui lucru elementar, dar care a disparut din viata publica cu desavarsire:
dialogul.
Anul 2012 a
scindat practic societatea romaneasca. Societatii democratice si pluraliste i-a
luat locul o societate in care o minoritate de partizani pro sau contra puterii
incearca sa castige de partea lor marea masa de sictiriti, care sunt convinsi
ca atat politicienii cat si partizanii acestora sunt de fapt toti aceeasi
mizerie. Inevitabil, zeii rating-ului, ai popularitatii si ai profitului au
scindat si presa in tot atatea tabere. La extreme se afla Antenele si B1TV,
Evenimentul zilei si Jurnalul National, iar undeva in centru sunt cateva posturi
si ziare care incearca sa atraga de partea lor marea masa a nemultumitilor,
multumindu-se pe cat posibil, sa prezinte stirile si opiniile ambelor parti,
fara a lua nici o atitudine. Ce lipseste practic din acest tablou al presei este
tocmai dialogul. La
inceputul aparitiei saptamanalului “Dilema”, Andrei Plesu scria: “In lumea
noastra, optiunile sunt anterioare deliberarii. Sunt optiuni gata facute, care
nu apeleaza la realitate decat pentru a-si gasi la nesfarsit confirmarea.(….)
De o parte si de alta, chiar daca statistica difera, discursul este exaltat,
nabadaios, ultimativ. El nu exprima rationamente, ci stari; nimeni nu
reflecteaza, pentru ca toti stim deja. (….) Nu avem, pentru nici una dintre
solutiile pe care le incercam, garantia succesului. Suntem, cu alte cuvinte, in
plina dilema, dar incapabili sa ne-o asumam.(….) nu intelegem nimic, dar oferim
explicatii pentru orice. Refuzam sa luam nota de dilema cotidiana ca si cum am
sti exact incotro si prin ce mijloace. Am reusit o performanta stranie: sa fim
in acelasi timp depasiti de imprejurari si siguri de noi insine”.
Desi au
trecut 20 de ani de la scrierea acestor randuri, ele sunt din nefericire la fel
de valabile astazi cum au fost si ieri. In Romania zilelor noastre ori am
uitat, ori n-am stiut niciodata sa dialogam. De ce ? De ce nu reusim sa depasim
aceasta stare de lucruri ? In buna parte si pentru ca de toti atatia ani
folosim, argumentam si judecam folosind notiuni prea putin sau deloc intelese.
Un exemplu banal, dar esential, este modul in care oamenii inteleg notiunea de
democratie. Pentru cei mai multi dintre romani ea este sinonima cu libertatea
absoluta. Faptul ca libertatea este relativa si supusa legilor si bunului simt
este un fapt prea putin acceptat si prea rar asumat cu toate implicatiile sale.
Esenta democratiei – compromisul – este receptionat de cei mai multi ca o forma
de lasitate. Acest lucru explica in buna masura succesul USL si prabusirea PDL.
Iar aceasta intelegere deformata conduce automat la o alta: ideea ca exista un
singur raspuns valabil la problemele noastre. Nu reusim inca sa acceptam ca
exista nu una, ci o paleta intreaga de posibilitati si ca dialogul nu
reprezinta calea prin care ne sustinem opiniile, ci modul prin care incercam sa
identificam multiple cai de rezolvare si sa le analizam pentru a o alege nu
neaparat pe cea mai buna, ci pe cea mai convenabila, cea care implica cele mai
putine pierderi si cele mai multe castiguri.
Asta este
ceea ce imi propun sa incerc prin intermediul acestei rubrici. Nu sa ofer
solutii, sa apar opinii sau sa incerc sa
conving pe cineva de ceva. Voi incerca sa identific problemele care ne preocupa
sau de care ne lovim in prezent, sa pun intrebari, sa nasc dileme – cu alte
cuvinte, sa dialoghez si sa-i determin si pe altii sa o faca. In masura in care
voi avea posibilitatea, vreau sa aduc la aceeasi masa oameni cu opinii diferite
pe aceste teme nu pentru a argumenta opiniile deja asumate, ci pentru a-si folosi cunostiintele
si argumentele intr-o sedinta de
brainstorming, in care sa descopere si sa evalueze cat mai multe posibilitati ce pot conduce la un compromis constructiv.
Nu
am pretentia de-a reusi sa ma ridic la nivelul unui Plesu sau Patapievici si
nici ca voi reusi sa ating nivelul academic al unui analist politic sau
economic. Ma voi multumi cu satisfactia pe care ti-o da un dialog real,
indiferent de rezultatul lui. Si de
aceea am si o rugaminte:
contraziceti-ma, intrebati-ma, certati-ma. Nu ma lasati sa cred mereu ca
am dreptate!
