'' Romanii au iesit in strada si au readus lumina in procesul democratic.'' Klaus Iohannis

duminică, 30 iunie 2013

Vinovaţii fără vină.


 "Bărăgan, surghiunul românilor"!

"Şes întins, stepă, spre Răsărit. Dacă Răsăritul înseamnă o speranţă, în comunism drumul este invers, spre degradare, "pohod na Sibir". În Rusia auzeai: "l-au trimis în Siberia". În România se spunea: "L-a dus în Bărăgan surghiunul Românilor". Sensul e acelaşi fără judecată, fără vină, la exterminare.
Începutul a fost în 1949 şi apogeul în 1951.
Oamenilor nu le venea să creadă. Nu vedeau decât cerul deasupra şi buruiana în jur. Nici umbră de pom, nici ţipenie de vietate. Setea îi chinuia, căldura îi sufoca, ploaia îi muia până la piele. Au început să dureze sate de bordeie, ca pe timpul barbarilor, acum în "era socialismului luminos".
Aşa au apărut noi aşezări cu numele de: Rubla, Dâlga, Lăţeşti, Răchitoasa, Olaru, Perieţi, Luci-Giurgeni, Măzăreni, Zăgana-Vădeni, Căteşti, Fundata.
Au fost "descălecaţi " aici 45.000 de şvabi, 15.000 sârbi, 10.000 români de pe frontiera de Vest şi sute de  basarabeni. Ei au întemeiat "Voievodatul Suferinţei"; ei au deschis o nouă filă în viaţa României: pedeapsa administrativă."



Amintiri din Bărăgan : Angela Borş, născută în satul Becicherecu-Mic, din judeţul Timiş, supravieţuitoare a celui mai diabolic plan de epurare socială inventat de regimul comunist.

16 iunie 1951.  Avea doar câţiva anişori când împreună cu părinţii au fost alungaţi din propria casă de Securitate.
În dimineaţa zilei de 16 iunie, pe la ora patru, au năvălit în case ofiţeri, subofiţeri şi soldaţii de securitate cu armele gata de tragere. Oamenilor li s-a spus să-şi ia cu ei strictul necesar şi să nu creadă că se vor mai întoarce vreodată la casele lor. Circula zvonul că vor fi duşi în Siberia sau chiar că vor fi împuşcaţi de miliţieni. „Au băgat groaza în noi. Miliţienii erau înarmaţi, loveau în stânga şi-n dreapta. Ne-au spus că avem două ore să ne facem bagajele. Nu ni s-a zis nimic, nici de ce vom pleca, nici unde vom fi duşi. Eram convinşi că ne duc în Siberia. Aceste zvonuri au produs asupra noastră puternice traume psihice", îşi aminteşte Angela Borş, în vârstă acum de 62 de ani.
Au fost îmbarcaţi în vagoane şi transportaţi către inima Bărăganului şi lăsaţi în mijlocul câmpului, sub cerul liber. Peste câteva săptămâni, acolo avea să se nască satul Fundata, cu străzile A, B, C... până la H, pline de colibe şi bordeie.
"Când am ajuns aici bătea un vânt puternic. Era un câmp pustiu. În prima noapte, am dormit pe haine, sub cerul liber. A doua zi, ne-au dat patru ţăruşi şi o parcelă pentru a ne construi un bordei în care să ne adăpostim. Ni s-a spus că nu avem voie să părăsim perimetrul. Iernile erau geroase şi făceam focul cu paie. Pentru a mă putea hrăni, părinţii mă luau cu ei la cules bumbac", spune Angela Borş.
„Dormeam în paie sau pe rogojini, apa de băut se aducea în cisterne şi avea gust de motorină ori era plină de viermi. Hrana era insuficientă, iar medicamentele lipseau. În anii aceştia am suferit de frig, de foame, ne-am înbolnăvit, iar urmările se cunosc şi astăzi", povesteşte gălăţeanca.
Până în anul 1955 au avut stigmatul D.O. (domiciliu obligatoriu). Nu aveau voie să părăsească satul unde locuiau şi să se deplaseze peste o rază de 15 kilometri în jur. Erau priviţi ca nişte „criminali şi bandiţi".
" În perioada de domiciliu obligatoriu s-a născut şi singura mea soră, Maria Geovana, care din cauza condiţiilor inumane în care şi-a început existenţa (născută pe o saltea îngheţată) a avut şi are o stare precară de sănătate", spune fosta deportată.
"Nu pot să spun că am avut copilărie. Această parte din viaţa mea lipseşte. Pentru că, de foarte mică, am avut responsabilităţi. A trebuit să îngrijim de animalele din curte, să muncim la câmp alături de părinţi. Tata a suferit de afecţiuni psihice şi a murit, iar mama este paralizată de 18 ani la pat", povesteşte interlocutoarea noastră.
În anul 1955 s-a ridicat domiciliul obligatoriu, dar nu au avut niciun loc în care să poată pleca aşa că au rămas la Fundata până în anul 1963. Avea 14 ani când a părăsit pentru totdeauna „Ciulinii Bărăganului".

Amintiri din Bărăgan : Constantin Ciolac şi sora lui Elena.

În Rubla, satul de deportaţi din Bărăgan unde au avut domiciliu obligatoriu sute de români,   nu a mai rămas decât o singură gospodărie, locuită de un singur om, Constantin Ciolac, fiul unor deportaţi basarabeni, care se luptă, la cei 60 de ani ai săi, de unul singur cu pustiul din jurul său. 
Familia Ciolac a fugit din Basarabia în ’44, din calea Armatei Roşii. Erau înstăriţi şi ştiau că averea ar putea să-i coste deportarea în Siberia. Elena avea un an când părinţii ei au plecat spre Bucureşti, în speranţa că vor scăpa de ruşi. Îi însoţea o mătuşă şi un unchi şi cu toţii au pribegit până în Perea, judeţul Timiş, fiindcă Bucureştiul împânzit deja de ruşi era un loc periculos pentru refugiaţii basarabeni. În Banat au stat şase ani şi ceva, până în '51, când a început urgia deportărilor. Au intrat şi ei pe lista persoanelor periculoase pentru regim şi, într-o zi de vară, au fost anunţaţi că or să se mute şi că au voie să ia lucruri cât să le încapă într-o căruţă. "Constantin era mic, nu avea nici un an, dar eu mai ţin minte, când au venit să ne ia. N-o să uit toată viaţa că am luat o icoană de pe perete şi m-am aşezat în faţa căruţei plângând. N-am impresionat comisia deloc. Din contră, le-am înrăutăţit situaţia părinţilor, când s-a văzut că în familia noastră copiii sunt învăţaţi să se roage la icoane", ne-a povestit Elena. Fără prea multe menajamente, deportaţii au fost urcaţi în vagoane concepute pentru transportul vitelor, iar după câteva zile aveau să ajungă în mijlocul Bărăganului, într-un câmp pe care erau marcate locuri de casă cu ţăruşi. Fuseseră aduse acolo 300 de familii, în majoritate nemţi, dar şi turci, bulgari, sârbi şi români. Străzile şi locurile de casă s-au repartizat pe etnii, li s-au dat paie pentru chirpici, tocuri de uşi şi ferestre şi au fost invitaţi să-şi ridice singuri locuinţele. În funcţie de numărul de copii, fiecare familie trebuia să contribuie cu chirpici şi pentru construirea dispensarului, a şcolii şi a Sfatului Popular. "La început, am dormit într-un bordei, de fapt în groapa de unde se scosese pământ pentru chirpici. Într-o zi a venit o ploaie torenţială ce a inundat bordeiul şi a trebuit să ne adăpostim sub căruţă, până când a fost gata casa", ne-a povestit Elena. Femeia nu uită cum era să-şi omoare fratele. "Familiile cu copii mici aveau raţie de lapte praf. Îmi era foame tot timpul, iar într-o zi, după ce părinţii au plecat la muncă, eu am băut tot laptele şi lui i-am fiert nişte grâu. Cred că nu l-am fiert bine, fiindcă a început să se umfle şi să se învineţească la faţă după ce l-a mâncat. Noroc că l-a văzut mătuşa şi l-a dus repede la dispensar, că altfel murea. Priveam toată grozăvia aia gândindu-mă că, dacă nu mai e el, îmi rămâne mie laptele praf, pentru totdeauna. Ce ştiam eu, eram un copil înfometat, iar foamea dezumanizează!", ne-a povestit, cu vocea gâtuită de emoţie, Elena.
Cei doi fraţi îşi amintesc că, după şocul de la început, când circa 300 de familii s-au văzut luate de acasă şi aruncate într-un câmp pustiu, viaţa a început să capete un curs firesc în satul Rubla. Majoritatea deportaţilor erau de etnie germană, iar cultura şi civilizaţia lor au făcut minuni. Nemţii şi-au făcut case mai mari decât ceilalţi, iar grădinile lor erau o minunăţie, cu straturi de legume despărţite de rânduri de flori. În curând, tot satul le copia stilul de viaţă, iar corectitudinea şi cinstea deveniseră legi nescrise. Nu era nevoie de garduri ce să delimiteze proprietăţile, iar corvoadele din câmp se făceau în comun, fiecare membru al comunităţii fiind ajutat de ceilalţi să îşi facă norma până la capăt. La mijlocul anilor '50, restricţiile au fost ridicate, iar primii care au plecat din Rubla au fost nemţii. În locul lor au fost aduşi deţinuţi de drept comun. Aceştia au fost lăsaţi să locuiască în casele nemţeşti până le-au distrus, lăsându-le fără uşi şi geamuri şi cu acoperişurile sparte. Apoi, în locul infractorilor, au fost aduşi, în aceleaşi case, deţinuţii politici.
"Au ajuns aici Corneliu Coposu, Penescu, Mureşanu. Toţi aceştia şi mulţi alţii fuseseră miniştri, înalţi funcţionari de stat, intelectuali, preoţi, călugări. Când au venit, după ce stătuseră ani de zile în închisoare, erau ca nişte cadavre ambulante, numai piele şi os, şi, în bătaie de joc, i-au băgat în fostele case ale nemţilor, distruse între timp de deţinuţii de drept comun. Încet, încet, le-au reparat şi s-au pus şi ei pe picioare. Ţin minte că aveau dreptul să primească scrisori şi colete, chiar s-a înfiinţat un oficiu poştal în sat, iar familiile le trimiteau de mâncare, ajutându-i să-şi revină după ororile îndurate în închisori", ne-a mai povestit Constantin.
(sursa : adevărul.ro, jurnalul.ro,www.fericiticeiprigoniti.net)

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Va rog sa va spuneti parerea , fiecare parere conteaza , doar o singura rugaminte am pastrati limbajul decent , fara cuvinte urate injuraturi , instigare la rasism ,xenofobie si jignire a celui caruia va adresati ( vom modera doar aceste comentarii ),va multumesc si asteptam cu interes comentariile dumneavoastra. .

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More