Torționarul de la Gherla.

Petrache Goiciu, torționarul de la Gherla.

Petrache Goiciu, una dintre cele mai teribile figuri ale aparatului represiv comunist, a „trudit“ din greu la Galaţi şi la Gherla, mutând maxilarele „duşmanilor poporului“ şi transformând în iad viaţa deţinuţilor.                                                                                             "Goiciu Petre – colonel de Securitate, comandant al închisorii Gherla în 1957. Originar din Galaţi şi o vreme director al închisorii din localitate. Celebru în lumea deţinuţilor politici. (...) Una dintre figurile cele mai temute şi mai detestate în lumea închisorilor, căruia i s-a reţinut, lucru rar, şi figura: mătăhălos, cu buze mari, roşu la faţă, «un monstru complet lipsit de inteligenţă, incapabil să-şi închipuie că altul poate gândi diferit de el». (...) A ucis cu plăcerea aceea de neînţeles cu care nu ucid decât oamenii. A murit el însuşi pensionar şi plin de decoraţii.“                                                                              
                                                                                                                 Penitenciarul Gherla

Am spicuit din pagina pe care Doina Jela a rezervat-o sinistrului personaj în cunoscutul său lexicon al torționarilor. În rest, în istoriografie nu se pot găsi foarte multe informații biografice despre Goiciu, în ciuda faptului că a jucat un rol important în sistemul represiv comunist și și-a creat o tristă faimă printre deținuții politici.
Arhiva fostului Comitet Central al PCR, depozitată la Arhivele Naționale ale României, ne oferă câteva date importante. Acolo s-a păstrat o scrisoare olografă, adresată lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi datată 12 septembrie 1959, a lui „Goiciu Sandu Petrache, de profesie muncitor CFR, actualmente pensionar MAI, (...) membru de partid din anul 1945 cu carnet nr. 232.550“. Prin această scrisoare, Goiciu îi cerea lui Gheorghiu-Dej o... decoraţie! Scrisoarea reflectă cât se poate de bine imaginea de sine pe care şi-au format-o torţionarii în anii petrecuţi în slujba Partidului şi, mai important, oferă date despre cariera sa.
Petrache Goiciu s-a născut la Galaţi, în 1 noiembrie 1905, tatăl său fiind muncitor în port, iar mama casnică. După ce a absolvit patru clase primare, Goiciu a lucrat la Atelierele CFR din Galaţi cu începere de la 1 noiembrie 1922, când împlinea 17 ani. Aici s-a calificat ca lăcătuş mecanic şi a continuat să lucreze până în 1945, când Judeţeana PCR l-a trimis responsabil cu cadrele la Sectorul de Partid CFR. Din iulie 1946 a fost numit administrator la Oficiul de aprovizionare CFR Galaţi, remarcându-se în această perioadă ca un element de forţă al echipelor electorale ale Blocului Partidelor Democrate. În noiembrie 1947, prim-secretarul Regionalei de Partid Galaţi îi propune „să treacă în altă muncă de mare răspundere ca administrator la Penitenciarul Galaţi“. Goiciu acceptă, iar din 16 noiembrie 1947 şi-a început activitatea la Penitenciarul Galaţi.

Șef al Penitenciarelor Galați și Gherla
                                                                                                                     Penitenciarul Galaţi

Proaspătul administrator se arată imediat ca un carierist fără scrupule. Postul de director general al penitenciarului i se părea mult mai atractiv, astfel că „l-am demascat atât pe fostul director general, cât şi pe conducerea penitenciarului Galaţi unde se petrecea o serie întreagă de afaceri. Toate acestea le-am raportat Partidului unde imediat a fost chemat fostul director general (Băzălan Dumitru - n.a.) la regionala Galaţi“. În urma acestei „chemări la Partid“, vechiul director a fost destituit şi Goiciu a fost numit, cu data de 15 martie 1948, director general al Penitenciarului Galaţi.
Din iulie 1952 este transferat pe postul de comandant al Penitenciarului Gherla, unde a rămas până la 30 noiembrie 1958, când a fost pensionat în grad de maior. Pensionarea s-a făcut, potrivit lui Goiciu, „în urma bolii de care sufer (sic!), ulcer deodonal (sic!) şi nervi“.
După această trecere în revistă a activităţii sale, Goiciu Petrache relatează că a aflat din întâmplare de la foști colegi de la CFR că unii dintre ei au fost decoraţi pentru participarea la grevele din februarie 1933. Această informaţie l-a şi împins la redactarea scrisorii în finalul căreia arăta: „Cum şi eu am luat parte la greva din 1933, rog a dispune să fiu şi eu decorat ca şi ceilalţi tovarăşi care au beneficiat de această mare distincţie dată de Partid şi guvern“.

„Nervozitatea“ lui Goiciu

Interesant este că scrisorii i s-a dat curs de către Direcţia Treburilor a CC al PMR. Au fost cerute referinţe de la Comitetele Regionale PMR Cluj şi Galaţi, precum şi de la Comitetul Raional Gherla. Răspunsurile trimise de acestea aduc un plus de informaţie în conturarea personalităţii temutului temnicer. Astfel, în „Apreciere asupra muncii desfăşurate de tov. Goiciu Petrache“ se menţionează că: „a fost un tov. foarte exigent în ceea ce priveşte respectarea ordinelor şi regulamentelor militare, lucru ce a făcut ca să imprime o înaltă disciplină şi să-i convingă prin exemplul său personal şi pe restul tov. de muncă, pentru respectarea conştientă a îndatoririlor de serviciu, cât şi a respectării disciplinei de partid. În funcţia de comandant a avut o comportare bună şi a reuşit ca să facă din această formaţiune unitate «Fruntaşe» (sic!) pe ţară. (...) Datorită muncii depuse, cât şi pe baza rezultatelor obţinute a fost decorat cu «Steaua Republicii“», cl. IV“.
Deși elogioasă, „Aprecierea“ menţiona totuşi că tovarăşul „era foarte nervos“, grăbindu-se să adauge că „această lipsă era şi din cauza bolii de care suferea“.
Cei mai în măsură să ne lămurească ce însemna „nervozitatea“ comandantului de închisoare erau deţinuţii care i-au trecut prin mână.
Astfel, Vasile Gurău, deţinut politic în Penitenciarul Galaţi în perioada în care acesta era păstorit de către Goiciu (1948-1952), îşi aminteşte de capacităţile „manageriale“ ale acestuia, în momentul în care a fost confruntat cu o grevă a foamei declanşată de deţinuţi:
"După câteva minute de aşteptare, pe hol şi-a făcut apariţia comandantul închisorii, căpitanul Petre Goiciu, îmbrăcat şi împopoţonat ca întotdeauna cu uniforma de gală, corect călcată şi periată. (…) Era un individ de mărime mijlocie (cam 1,75 m înălţime), dar voinic şi îndesat, mergând puţin crăcănat, încălţat cu cizme care luceau ca oglinda. Roşu-vânăt la faţă de furie, a parcurs culoarul de la un capăt la altul prin faţa noastră, parcă ar fi vrut să ne treacă «în revistă», după care, îndreptându-se spre primul din faţă, i s-a adresat pe un ton sugrumat de mânie:
- Care-i şeful, mă?
Nicuşor Butnaru, care se nimerise să fie primul în rând, a ridicat mirat din umeri, declarând că nu ştie despre ce fel de şef este vorba şi că nu e nimeni cu o astfel de funcţie...
Nu şi-a terminat însă vorba că o palmă zdravănă, ca o lovitură de ciocan sau de lopată, l-a dărâmat într-o secundă la podea. Şi Goiciu a trecut la următorul, care se nimerise să fie Grig Popoiu.
- Care-i şeful, mă?
Văzând ce păţise Nicuşor mai înainte, Grig a încercat o cale de conciliere zicând:
- Domnule comandant, noi am protestat contra unui abuz care...
N-a apucat însă nici el să-şi ducă fraza până la sfârşit, că în momentul următor era şi el la pământ, în urma unei lovituri puternice aplicate de ciocănarul Goiciu. Şi tura a continuat, Goiciu ajungând acum în faţa lui Eugen Stănescu (Bimbi), luându-l la rost cu aceeaşi întrebare:
- Care-i şeful, mă?
Şi spre stupoarea noastră şi probabil şi a bătăuşului, Bimbi a răspuns răspicat şi deschis:
- Eu..., pentru mine!
Palma lui Goiciu a reacţionat fulgerător şi în secunda următoare Bimbi se găsea la podea cât era el de înalt. (...) De data aceasta cele două palme aplicate simultan au răbufnit înfundat şi-am văzut cum faţa lui Bimbi s-a înroşit de sângele ce-i curgea din nas. Goiciu îşi ieşise din minţi! Îl lovea fără încetare şi unde nimerea: peste faţă, peste cap, în nas, peste ochi, când cu o palmă, când cu cealaltă, probabil pentru a-i menţine astfel echilibrul şi a nu mai face pauze, aşteptându-l să se scoale de jos. Văzându-se, la un moment dat, stropit de sânge pe mâini şi pe uniforma-i de gală, Goiciu a ordonat unui gardian să-l ridice pe Bimbi de jos şi să-l transporte în altă încăpere. De atunci nu l-am mai văzut pe Stănescu Eugen, zis Bimbi“.

„Răzătoarea“ de la Gherla

La Gherla a aplicat metode încă și mai dure. Aici, cu ocazia revoltei „frontieriştilor“, din iulie 1958, Goiciu nu a ezitat să ordone deschiderea focului împotriva celulelor revoltate.
Paul Goma oferă, în lucrarea sa Gherla, o serie întreagă de date despre „domnia“ lui Goiciu asupra penitenciarului. Imaginea lui Goiciu este creionată de fostul deţinut în culori vii şi coincide cu aprecierile din documentele de partid: „Petrică Goiciu trăia din plin, cu toată fiinţa, misia lui de «reeducator», se dăruia total, ardea cu flacără înaltă pe altarul închisorii Gherla“. Acelaşi Goma ne oferă şi câteva relatări despre „talentele pugilistice“ ale teribilului Goiciu: „...cam pe când era cu totul covârşit de tristeţe, îi împuşcă lui Nandi o palmă... Dar ce palmă! Nu eram un ageamiu, văzusem destule... palme la viaţa mea, pe multe dintre ele eu însumi le încasasem (...) Dar aşa ceva... (...) La dreptul vorbind, nu fusese palmă decât pe jumătate, cealaltă jumătate fiind croşeu. De dreapta. Ca palmă, a plescăit; dar, fiind şi croşeu (care, la rândul lui, ceda jumătate upercutului), l-a luat pe Nandi pe sus şi l-a trimis tocmai între picioarele doctorului“.
Cu timpul, Petrache Goiciu și-a rafinat și metodele de tortură. Tot lui Paul Goma îi datorăm o relatare despre celebra „răzătoare“ a lui Goiciu: „N-ai auzit de ciocoiul lui Arghezi? Cum aşa, dar până şi Goiciu îl ştia, din el ne cita: «Ca-ca-ca hhhhreanu’, mă, pe-pe-pe ră-ră-ră-răzătoare, mă!». Asta devenea foarte simplu, ne apuca de ceafă şi ne freca botul de calorifer – asta însemna a da hrea-hreanu’ pe ră-răzătoa-toa...re!“.
Goiciu rămâne una dintre cele mai teribile figuri ale aparatului represiv comunist. „Meritele“ sale, scoase în evidenţă de documentele de partid, nu au fost cu nimic exagerate. Petrache Goiciu a „trudit“ din greu, cinci ani la Galaţi şi şase ani la Gherla, mutând maxilarele „duşmanilor poporului“ şi transformând în iad viaţa deţinuţilor.
  sursa : Revista 22,  Florian  Banu (CNSAS)

Posted in: DoinaJela,FlorianBanu,Galaţi,gandurideseara,Gherla,Revista 22,tortionar,VasileGurău,vioricacrainic