'' Romanii au iesit in strada si au readus lumina in procesul democratic.'' Klaus Iohannis

marți, 30 iulie 2013

Stralucitor. Povestea de coma a unui reportaj (audio)

Merita ascultat și citit : 


,,


Un bun reporter nu se îmbată niciodată în timpul documentării. 


Acesta este un principiu de fier al jurnalismului de calitate. L-am descoperit în ultimii ani, de când m-am despărțit amiabil de alcool. Pe măsură ce renunț, cu vârsta, și la alte bucurii, descopăr noi și noi principii ale acestei meserii fascinante. Un strop din această înțelepciune târzie mi-ar fi prins bine în toamna lui 1992, la primul meu reportaj din Basarabia. Pe atunci aveam ficatul tare, disprețuiam înțelepciunea și îi ocoleam pe înțelepți. De câte ori îmi amintesc de acea aventură mă îneacă regretul că am ratat un reportaj mare din cauza beției. Și simt în gură gustul ciudat al acelei băuturi blestemate: surcele și caramele cu vagă aromă de toporași. 

 Pe la începutul lui noiembrie ’92 mi-am ordonat să trec Prutul. Voiam să ajung în Mana, satul natal al lui Paul Goma. Citisem deja de două ori “Din Calidor. O copilărie basarabeană”. Mi se părea – și nu cred nici acum că mă înșelam – una dintre cele mai frumoase cărți din lume. M-a zguduit la prima lectură, m-a încântat la a doua. Voiam să scriu un reportaj fierbinte. O paralelă între satul din carte, un Macondo românesc, și satul real, abia scăpat de un an din imperiul sovietic. Ieșeam prima oară din țară nepunând la socoteală incursiunea din 1990, când cu Podul de Flori. Atunci s-a deschis granița pentru câteva ore, au trecut oamenii cu miile dintr-o parte în alta. Am pătruns doi metri metri în interiorul Basarabiei și am fraternizat cu niște localnici, chiar pe malul apei, până ne-am făcut criță. Porniți cum eram, era cât pe ce să bem și frontiera. 




   Traficanți de praf de tobă
            Prima parte a călătoriei, de la Iași până la jumătatea podului de peste Prut, a fost liniștită. Dar cum a intrat dubița cu cauciucurile din față în Republica Moldova, a început aventura. Un vameș s-a urcat din mers, și-a scos oaia de pe cap și a dat-o să meargă din mână în mână.
            — Ia, vărsați aicea frumușăl, da’ amu ia, că nu-i vreme!
            Oamenii aveau bani pregătiți și îi puneau în căciulă fără crâcnire, ba chiar se luminau de mulțumire, parcă ar fi dat la cutia milei. Știau că așa pot trece prin vamă ca pe sub batistă la Periniță, repede și fără complicații, fără să fie dați jos și controlați de-a mărunțelul în sacoșoaiele lor de rafie, cât niște corturi. Dubița cu care plecasem din Iași era plină cu basarabeni, niște amărâți care plimbau câte-oleacă de praf de tobă din Basarabia în România și înapoi. Dacă le mai rămânea și lor ceva din negoțul ăla, abia le ajungea de treninguri. Credeam că treningul era folosit doar ca echipament de lucru în micul trafic de frontieră, dar aveam să observ curând că devenise  un fel de port național al basarabenilor. Înlocuiseră chimirul cu o borsetă legată de-a cățeaua, pe șold, iar opincile cu adidași.
            Lângă mine ședea un băiat cu trening nou-nouț, de mire. A scăpat câteva ruble în căciulă și mi-a pus-o mie în brațe. Nu știam că așa se face, nu eram pregătit să dau șpagă. Mergeam la Mana pe banii mei, împrumutați de pe la prieteni. Aveam fix de drum, dus-întors, și pentru trei nopți la vreun hotel — cu saltele de paie, dacă s-ar fi putut. Niciun leu în plus. Mâncare și băutură îmi luasem de-acasă. Într-o secundă am refăcut mental toate calculele. Din nou mi-a dat fără zecimale. Dar parcă n-ar fi fost de-ajuns că eram sărac, nu știu ce-mi veni să fiu și cinstit, în completare.

            — Eu nu dau șpagă! — am strigat hotărât și am dat căciula mai departe.

             
            Un român căpos
            Prutul s-a oprit pe loc. Șoferul a frânat și el brusc. În dubiță s-a făcut deodată liniște ca-ntr-un ou proaspăt. Toate fețele s-au întors spre mine mute și crunte. Vameșul s-a învinețit la față, i-au ieșit ochii ca la melc.
            — Bojî moi! Gios! Tătă lumia gios! Chiar amu ia!
            — Da’ noi di ci, cari vra sî zicî? Bănuțî di la noi s-o strâns șî, iaca, de-amu nu putiem trieci! Da’ di ci?
            — Iesti pintri voi un român căpos! — a răspuns vameșul.
            — Mî hatim poitii, ostanovite ego! — au strigat în cor frații mei basarabeni.
            La vremea aia încă îmi mai aminteam câte ceva din rusa învățată la școală. Nu prea multă, că am avut parte numai de profesori alcoolici, știut fiind că nu capeți accent rusesc dacă nu uzi limba cu vodcă, dar destulă cât să înțeleg că ticălosul trebuia să rămână, iar ceilalți să plece.
            Am coborât înghiontit din toate părțile.
            — Pașel na hui! — mi-a strigat unul cu față de calmuc.
            Era o clară și directă trimitere la origini, dar, având în vedere situatia neprielnică în care mă aflam, am tradus și eu ca Irina Margareta Nistor, “Du-te dracului!”, variantă ce nu mă obliga să mă întorc și să-i dau una peste bot calmucului care mă înjurase, de să-i sară calmucii pe parbriz, după care să mă arunc vitejește în jumătatea românească a Prutului și să mă întorc acasă ca un șoarece murat, dar demn! "
sursa :  Blog Viorel Ilișoi

Textul în întregime îl găsiți pe blogul autorului la linkul : 

http://www.viorelilisoi.ro/2013/03/stralucitor.html#comment-form

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Va rog sa va spuneti parerea , fiecare parere conteaza , doar o singura rugaminte am pastrati limbajul decent , fara cuvinte urate injuraturi , instigare la rasism ,xenofobie si jignire a celui caruia va adresati ( vom modera doar aceste comentarii ),va multumesc si asteptam cu interes comentariile dumneavoastra. .

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More