ADAM şi EVA by Tiberiu Vanca

        ADAM şi EVA

                    ORFANII PRIMORDIALI

- radiografia unui mit –

            Descindem din mister. Că este astfel ne dovedesc toate segmentele de cultură ce au marcat omenirea în marşul său multimilenar. Omul n-a avut curajul să trăiască de sine stătător, să se admită pe sine, cu pretenţia că ar putea depinde numai  de ceea ce se produce prin efectul propriilor sale puteri, cât şi-a imaginat că  deasupra sa stau şi veghează  spirite imateriale, pe care le-a încărcat cu puteri supranaturale, entităţi care-l observă, care-l  recompensează pentru cele bune şi îl sancţionează pentru cele dimpotrivă, devenind în final dependent de acestea. Pe această cale s-au născut miturile, creaţii spirituale  ce pun în pagină întâmplări  închipuite, sau reale repovestite, ce sunt încărcate  de către autori, fie ei persoane fizice identificabile ca existenţă istorică, fie povestitori anonimi, cu valori morale  strict necesare  bunului mers al raporturilor intrasociale, sau supravieţuirii unei populaţii. Odată elaborat mitul devine legitate existenţială, devine credinţă, capătă  autoritate de întâmplare reală constituindu-se în normă de comportament obligatoriu (ii). Pe această cale s-au instituţionalizat miturile biblice, care induc, creştinului practicant, întâmplări fantastice şi revelaţii din cele mai neobişnuite pe care le acceptă fără rezerve asimilându-le realului. Dar cum lumea reală nu este arondată integral la creştinism, în paralel cu acesta operând o suită de alte credinţe religioase din care amintim, fără pretenţia de a epuiza : islamul, confucianismul, budismul şi celelalte, discuţia despre originea şi esenţele mitului poate fi  extinsă şi la modurile originale în care s-au încărcat mitic şi  aceste  confesiuni. Peste toate, în lumea creştină miturile biblice, se află în concurenţă cu miturile precreştine, atâtea câte s-au mai păstrat, astfel cum ne sunt ele redate de Mircea Eliade în a sa „Istorie a religiilor”, şi de alţi savanţi în lucrările lor despre mit şi mitologie. Între unele şi altele există  diferenţe explicate  şi după spaţiul geografic în care s-au format, iar acest lucru se explică, în ceea ce-i priveşte pe creştini, prin faptul că Biblia, această carte de căpătâi a creştinătăţii, a luat contur, pe ştiinţa şi revelaţia  unor corifei ai creştinismului dintr-o zonă geografică identificabilă cu  zona sudică şi parţial nordică a  Mediteranei, pe când miturile  precreştine s-au creat şi în zone ce au excedat dimensiunilor geografice amintite. Parte din întâmplările biblice sunt opere de autori (n.n. evangheliile după apostoli), în timp ce miturile precreştine sunt creaţii populare cu  rădăcini şi identităţi  disiminate pe întreagă terra. În acest sens este de amintit că Mircea Eliade redă mituri cosmogonice precreştine şi de pe teritoriul României  spre exemplu mitul scufundării, ce diferă de mitul corespunzător cules de pe teritoriile  celor două americi, şi  esenţial de mitul facerii în cele şapte zile astfel cum este el prezent în  paginile bibliei.           

            Omul ca vieţuitoare  inarmată cu raţiune nu poate desăvârşi raţionalul dacă nu-l dublează cu un dat de pionerat creativ  de covârşitoare importanţă, valoarea introspectivă numită curiozitate. Mânat de dorinţa de a afla de unde vine, şi când a intrat în planurile existenţialului, ca fiinţă vie, a achiesat la mitul biblic al creaţiei, care pune în pagină „Facerea” prin crearea  primului cuplu uman în persoana lui Adam şi Eva, cu menţiunea că Dumnezeu l-a făcut pe Adam după chipul şi asemănarea sa printr-o lucrare manuală, frământarea lutului şi realizarea prin mijloace sculpturale a  unei  siluete umanoide pe care a insufleţit-o dându-i viaţă, iar succedent acestei  „opere” socotind că Adam trebuie să aibă o pereche a creat-o pe Eva printr-o, a doua, lucrare a Mâinii Divine, extragerea unei coaste din toracele lui Adam  din care va însufleţi  cea de a doua creaţie umană, respectiv „Femeia” cunoscută sub numele de Eva, iar pe această cale mitologia biblică ne dă posibilitate  să asistăm la intrarea pe scena istorică a primului cuplu uman, cel ce va da fiinţă speciei umane. Dar cum punerea în circulaţia istorică a unor fiinţe biologice este o operă mai mult decât pretenţioasă, în lucrarea de faţă vom supune mitul la o analiză prin care fără ai ştirbi fascinanta latură literară, prezentă în materialitatea legendei, prin bombardarea temei cu criterii biologice şi de factură socială, se vor desprinde   din creaţia mitică de factură literar-religioasă  componentele fabulatorii caracteristice creaţiei literar artistice. Vorbind despre creaţia literară, specie căreia îi aparţine şi mitul, ce ne-am propus să-l discutăm, Mario Vargas Llosa subsumează creaţia literară unei formulări inedite: „Intri într-o ficţiune, în adevărul acestei minciuni, şi uiţi  de viaţa reală, mediocră, la care  suntem condamnaţi”*, stare spirituală ce l-a caracterizat, spunem noi, şi pe autorul mitului „Adam şi Eva” atunci când muşcat de imbolduri creative a lansat mitul de referinţă.

            Tristeţea acestor doi eroi mitici este una fără limite. Arthur Schopenhauer,  în „Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă” (pag. 104) face o constatare pe care înţelegem să o aşezăm în fruntea analizei noastre: „… Adam nu avea nici mamă nici tată !” stare de fapt, ce fără tăgadă a caracterizat-o şi pe Eva iar din acest statut existenţial decurg o seamă de traume şi imperfectibilităţi. Putem afirma că cei doi eroi mitici s-au născut „bătrâni”, respectiv au sărit peste  cele mai importante faze formative ale speciei  umane, respectiv copilăria şi adolescenţa.  Tot  Arthur Schopenhauer referindu-se la puterea vitală a omenirii ne spune la pagina 156 al volumului citat  „… până la vârsta de treizeci şi şase de ani … oamenii … trăiesc din dobânda capitalului lor;” iar   prin capital autorul înţelege educaţia din familie şi educaţia din copilărie, adolescenţă şi post adolescenţă.    În continuare autorul la aceeaşi pagină: „… de la treizeci şi şase de ani încolo … oamenii … cheltuiesc din capital.” Este a se înţelege că în prima parte a existenţei pe care autorul o stabileşte la confluenţa dintre treizeci şi patruzeci de ani consumăm dobânda, adică ceea ce ne provine de la alţii, iar după această vârstă  consumăm însăşi capitalul agonisit, atât cel dobândit de la alţii, cât şi cel adăugat  prin proprii eforturi. După acelaşi autor vârsta dintâi, a acumulărilor, este copilăria, adolescenţa şi post adolescenţa, vârsta a doua este vârsta activismului social, al deplinei capacităţi de a face, iar vârsta a treia este, vârsta trecerii de la putere la neputere, de la activism la parazitism, urmată de  momentul trecerii. În regnul animal există extrem de puţine specii în care produsul născut sau eclozat să nu aibă parte de îngrijirea şi formarea parentală, între acestea specia umană este înscrisă pe cel mai lung arc temporal de veghere şi îndrumare din partea autorilor. Perioadă în care născutului i se infuzează , nevoia de supravieţuire şi totalitatea mijloacelor necesare acesteia, căutare de hrană, producere de hrană etc., suma pericolelor pe care trebuie să le ocolească şi mijloacele de apărare în situaţia că intră în impact cu unul sau mai multe din acestea, şi nu în ultimul rând nevoia de „a face” acest motor existenţial caracteristic doar speciei umane, care  a determinat  în întregul său progresul social clădind „fantastica” construcţie a suprastructurii care este civilizaţia. Întreg  regnul animal, între care şi omenirea au scurte sau după caz lungi perioade de  intrare în viaţă. Omul trăieşte sub tutela parentală aproape 20 de ani. În aceşti ani fotografiază mediul înconjurător, încearcă să-i afle tainele, şi în funcţie de aceasta îşi  va forma deprinderi de supravieţuire. În toată această perioadă învăţătura primită de la părinţi, cunoştinţe, orizonturi, deprinderi este esenţială. Nu întâmplător  capacitatea omului de a opera în plan social este clădită pe ceea ce potrivit unei  alegaţii, unanim acceptate, se numeşte „Cei şapte ani de acasă”. Caracterul de vieţuitoare  cu un profund caracter social, dacă este să facem referire doar la mediul parcurs în  viaţă, îi permite omului să preia din  experienţele altora, să înveţe din  raporturile cu ceilalţi membrii ai societăţii perfectându-şi mereu nivelele de interacţionare în social. Am făcut cuvenita paranteză, acumulări din inter raporturi durate în timpul existenţei fizice, pentru că omul  este purtător al unui bogat bagaj genetic înscris pe destinul său de  generaţii şi generaţii până la moşii ancestrali. Zestrea genetică constituie baza fundamentală, construită de  moşi-strămoşi, pe care se ridică personalitatea prin achiziţii de experienţe pe viu produse prin propria osârdie a individului. O genă ce ar penetra sistemele genetice pentru a se alimenta cu conţinutul  genei părinţilor primordiali  (Adam şi Eva) n-ar avea ce prelua de acolo întrucât va intra în impact cu neconţinutul deoarece cei doi subiecţi lipsiţi de  ascendenţă istorică sunt fără conţinut, nimic altceva decât două alcătuiri robotice.

                                                                       *

            Nu este hazardantă susţinerea că fondul  nostru genetic cuprinde în el caractere proprii generaţiilor din profunzimea istorică a speciei, una ce îşi are începutul în apariţia mitică a celor doi strămoşi primordiali. Dacă acceptăm, şi măcar pentru  frumuseţea mitului vom accepta primordialitatea celor doi, va trebui să fim de acord că în zestrea noastră genetică este adânc  încastrată tristeţea lor, dezorientarea, pentru că odată însuşită realitatea de a plonja în specia umană printr-un act de inginerie manufacturieră avem conştiinţa, precum ar fi trebuit să o aibă şi ei,  că se trag şi ne tragem din subiecţi fără rădăcini istorice.

            Orice analiză a caracterului uman, a zestrei spirituale incizată în suma de acte comportamentale umane se realizează pe câteva premize standard: sănătatea şi acuitatea mentală, şi gradul de instruire adăugate la o valoare fundamentală şi absolut indispensabilă „Cei şapte ani de acasă!” respectiv valorile morale preluate pe ascendentul parental, tată şi mamă. Se are în vedere că născutul format în familie absoarbe în propria capacitate de comportament manifestările de viaţă ale părinţilor pe care le fixează drept principii de bază cărora le va adăuga alte şi alte valori, din cele fundamentate de propria-i raţiune iar cu produsul de referinţă va opera în actele de comportament diurne.

            În calitatea lor de produşii ai mâinii, chiar dacă aceasta a fost una divină, Adam şi Eva au pornit în câmpul existenţial fără un bagaj genetic corespunzător,  fără procesul instructiv parental, fără ştiinţa apărării şi autoconservării, fără instincte, fără un bagaj genetic consolidat, înscriindu-se într-o lume animală din cale afară de periculoasă. Ne este cunoscut că la „Facere” Dumnezeu le-a arătat  pomul prohibit cu indicaţia că  nu au accesibilitate la fructele acestuia şi că o eventuală încălcare îi va lipsi de nemurire, că vor fi alungaţi din rai şi nimic mai mult, ori cu un atât de sumar bagaj  cei doi eroi mitici nu puteau supravieţui iar pe cale de consecinţă specia umană nu putea prinde contur.

            * Citat pus în circulaţie de Grigore Cartianu („Adevărul” din  16 mai 2009)

            18 iulie 2009

                                                                                              Tiberiu Vanca

Posted in: